O nouă seară în Giulești.

    Pornim. E ora 1. Șoseaua săgetează noaptea cât e Blaga Sătmarului de lungă. Se înclină un pic spre stânga după care brusc cotește spre sud. Luminile dispar. Traficul face loc liniștii. În stânga Decebal e proaspăt. În spate Geta și Victoria mai schimbă impresii pentru puțină vreme. Șerpuim apoi prin Câmpia Panonică până la poalele umbrei lui Mihai Viteazu. Gruiul pe care se cocoțase rămâne în negură fără să vălurească șoseaua. Prima cățărare e pe Meseș. Un pic de ceață obturează limpezimea parbrizului. A trecut. Și Meseșul și ceața.

   Gândurile iau locul peisajului nocturn, mai mult amintit decât zărit, și puncte de emoție mi se depun pe mâini, pe piept, pe conștiență. Îmi fârnâie nasul. Sper să pot ajunge sănătos, apoi om vedea. Oare nu era mai bine să le las acasă pe fete? Dacă le-mbolnăvesc? Mașina e puțin mai grea. Lichidul păcurăriu încărcat la Zalău a coborât garda la sol. Sper să nu pierdem. Meciul, nu lichidul. Doar la meci mergem. Joacă Rapidul primul joc oficial pe noul Giulești.

   De ce nu i-o fi păstrat numele de Valentin Stănescu? Răspunsul tot la mine stă. Rapidul nu este numai fotbal. De fapt fotbalul a închiriat stadionul, nu l-a acaparat. Atâția mari sportivi ai Rapidului, campioni olimpici și mondiali, ar putea pretinde de acolo din ceruri să aibă numele încrustat pe frontispiciu... Dintr-o visare în alta Passat-ul încalecă 4,4 m în fiecare secundă pe autostrada spre capitală.

   Valea Oltului e umedă. Șiroaiele de pe parbriz sunt eliminate sistematic de metronomul cu dublă acțiune. Mă enervează. De fapt orice mișcare, orice acțiune repetitivă, mecanică sau nu, mă enervează. Îmi creează o stare de irascibilitate. Mă irită și „Bolero”-ul lui Ravel chiar dacă îmi place.

   Trecem de Dealu Negru și zorii pocnesc în geamuri tocmai când trecem pe lângă Școala de Fotbal „Nicolae Dobrin”. Pare părăsită. Sau cel puțin neîngrijită. Nu... E o ruină. Scurmăm pământul pe sub Pitești și ne trezim din nou pe autostradă. Asta-i mai veche. De-a lui Ceașcă. N-are gard pentru broaște, nici vopsea pentru adormiți.

   În fine ajungem la Gancio, colegul meu de liceu care mă amenințase că dacă mai trec prin București și nu-l calc îi vai de călcâiele mele. Marian Gănciulescu. Depănăm amintiri comune de prin Sătmar și Maramu. Chiar și din Hajduszoboszlo. Ațipesc între paharul cu vin și platoul cu bunătățuri. Mă culc în camera pregătită uitând că nu-s în pijama.

   În sfârșit pe Giulești. Victoria e fascinată de cântecele galeriei, iar Geta e nervoasă că nu găsim cărarea către „Masa Presei”. E greu. Nimeni nu știe. În sfârșit găsesc o ușă care dă spre tribune. E captivant, seducător și toate celelalte sinonime ale lui fascinant. Mă uit la fețele de ziariști și nu cunosc niciuna. Ba da. Văd câteva cunoscute, dar îmi dau seama că numai eu le cunosc pe ele, nu și ele pe mine. Unde ești tu Mircea M. Ionescu? Unde ești Doru Dinu Glăvan? Unde-i Ioan Chirilă sau Fănuș Neagu? Nici măcar Tolo (n.a. - Tolontan) sau Alin (n.a. - Buzărin) nu se văd.

   Este un sector pentru VIP-uri dar nu-i găsesc pe Florian Pitiș sau Colea Răutu. Nici Stela Popescu nu apare deghizată pe vreo gradenă. Acum sunt fotolii doar pentru pământeni. Într-un colț îl văd totuși pe Mitică Popescu. Doamne ce-a mai îmbătrânit! Nici n-am observat când Victoria și-a pierdut răbdarea la țipetele crainicului și a plecat scâncind în brațele Getei. Ce idee și pe mine? Să o fac rapidistă la doi anișori? A venit Decii în locul lor.

   Iubeam totul și toate. Iubeam ziaristul din Vaslui din stânga mea și cel bucureștean din dreapta lui Decebal. Iubeam golul lui Vojtus din al zecelea minut și paradele lui Moldovan din toate timpurile. Stop joc! Nu se poate! Ce gol?! Ce vis!? E Sefer! E Antonio Sefer! La al o sutălea meci pentru Rapid înscrie pentru prima oară în Liga 1. Oai ce gol!! Ce minunăție! E primul român care marchează pe Stadionul Rapid - Giulești. Albu închide tabela printr-o pălitură de osândă.

   Îi amintesc lui Mutu la conferința de presă de golul pe care i l-a furat pe San Siro lui Ronaldo. Brazilianul Ronaldo. Îl întreb de starea lui Moldovan și-l tachinez cu cupele europene. Fug apoi după Lucian Ionescu, ofițerul de presă, să-i duc pălinca promisă. N-a prea vrut-o, dar... Dau nas în nas cu Sefer. Cu un palton a la Mutu, Tonio mi-a răspuns cu modestie la laudele cu care îl copleșeam, dar și cu concentrare l-a atenționările precum că încă nu a realizat nimic.

   La întoarcere ne-am recules la Cozia. Moștenind pe Grigore Alexandrescu am zărit și noi „Umbra lui Mircea la Cozia” vălurind pe bătrânul Olt. Că doar unul avem. Un singur Olt, cum zice și Tudor Gheorghe din cobză. La Perla Meseșului mi-am uitat căciula după ciorba și fleica îngurgitate.

   Gata cu amintirile că începe etapa. Derbiul e pe Ion Oblemenco, duminică de la 20,30, în inima Băniei. Dacă oltenii repetă norocul și rezultatul din jocul de pe Arena Națională îi bagă iar pe FCSB-iști în pălăria cu speranțe. Clujenii vor încerca să dea dovadă de pragmatism. Le iese iar?

   Luni, de la ora 21, celor ce Fac Ce Spune Becali nu le e suficient ca oltenii să deraieze CFR-ul. Trebuie ca și ei să-i dovedească pe aleșii lui Ciobotaru. Voluntariul, chiar și fără galerie arată fotbal. Oare nu s-ar putea strămuta într-un spațiu mai dornic de fotbal?

   Sâmbătă de la 17,30 Argeșul și Farul, adică Prepeliță și Hagi, se vor hotărî care, cum. Adică cine va încasa drepturile pentru locul 5.

   În grupa a doua valorică primele patru clasate joacă între ele: Botoșani cu Sepsi duminică de la 17,30 și UTA cu Rapid sâmbătă de la ora 20,30. Vă recomand ambele partide pentru că mă aștept la fotbal de calitate pentru un obiectiv comun: barajul pentru cupele europene.

  Un meci aparte este jocul din Groapa de pe Ștefan cel Mare, vineri de la ora 20,30, unde juveții lui Mititelu testează dacă Dinamo într-adevăr prosperă.

   Jocurile fără istoric se dispută la Clinceni, vineri de la 17,30 (Academia - Chindia) și Mediaș, luni de la ora 18 (Gaz Metan - Mioveni). Nu cred că trebuie să vă mai spun cine pe cine bate cu mult la zero sau unu.

  

 

 

 

 

Criza climatică: Prețul acțiunii este mai puțin important decât cel al inacțiunii

    Ce poate fi un editorial dacă nu o privire peste umăr, o concluzie a unui factor de decizie din industria presei (editorialist) asupra unor evenimente care au o implicare mai mică sau mai mare în viața audienței sale. Bineînțeles, auditoriul, receptorul ca să zic așa, poate fi de acord sau nu cu părerea editorialistului. Poate completa sau combate opinia acestuia după propria sa judecată.

   Tema pe care am ales-o poate fi bagatelizată de către unii și supraevaluată de către alții. Cert este că se referă mai puțin la prezent. Mai corect spus scoate în evidență acțiuni ale prezentului și ale trecutului recent (ultimii 200 de ani) care pot dăuna vieții până chiar la dispariția ei în viitorul relativ apropiat (tot vreo 200 de ani).

   Am trecut în timp prin foarte multe crize economice, prin crize sociale, prin crize de sănătate (pandemii: malarie, holeră... covid), prin revoluții și războaie, prin cutremure și erupții vulcanice... Toate acestea au împuținat vremelnic populația planetei (circa 7,8 miliarde de pământeni), dar nu a schimbat trendul crescător. Să fim serioși! Mai este loc pe planetă pentru de încă 10 ori pe atâția. Problema este ce facem cu tehnologia. Această mană dispusă să ne ofere ambele capete ale înțelesului său (belșug pe de o parte și boală pe de alta).

   Dacă toate păsurile (năpastele) enumerate mai sus nu duc la stârpirea vieții pe planetă, dezvoltarea nesupravegheată a tehnologiei poate duce la efecte nocive implacabile precum amenințarea nucleară sau criza climatică. Dacă amenințarea nucleară este parcă mai palpabilă, mai activă sau, mai bine spus, mai ușor de înțeles, este și mai ușor de supravegheat și de combătut. Amenințarea climatică are ceva din „se poate și așa” sau „facem mâine”, metehne caracteristice omului în general și nu numai românului cum ne fac alții să credem.

   Aceste metehne împrospătate zi de zi ne vor face să pierim într-o altă zi. Cu toții. Așa ca o flacără a cărei intensitate se stinge încet și apoi brusc dispare.

   Recent (4 aprilie a.c.) la Geneva s-a dat publicității raportul Grupului Interguvernamental de Schimbări Climatice (GISC, IPCC în engleză) în care concluzia este: dovezile sunt clare, timpul pentru acțiune este acum! Se consideră că dacă acționăm astăzi, până în 2025 vom reduce creșterile de emisii medii anuale globale de gaze cu efect de seră până la un nivel maxim acceptabil, iar în următorii 5 ani vom reuși să înjumătățim acest nivel maxim.

   Raportul în integralitatea sa conține 3675 de pagini dar există, pentru inocenți ca mine, și un sumar tehnic de 96 de pagini și un comunicat de presă succint de doar 37 de pagini. Am selectat pentru dumneavoastră un sumar al sumarului, încercând să elimin termenii prea tehnici și îl redau pentru cei interesați doar în varianta electronică a ziarului, adică în varianta cu spațiu mai generos pentru acest editorial.

   Concluzia pe care am tras-o frunzărind acest raport este cea din titlu. Poate trebuie să plătim acum un preț (nu neaparat unul financiar; de exemplu renunțarea la confortul deșănțat) pentru a crea celor ce ne urmează posibilitatea de a accesa acea parte a tehnologiei (mana belșugului) care duce spre bine. Spre pozitiv.

   Pentru cei care doresc să știe mai multe despre GISC îi informez că  Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice este organismul ONU pentru evaluarea științei legate de schimbările climatice. A fost înființat de Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUM, UNEP în engleză) și Organizația Meteorologică Mondială (OMM) în 1988 pentru a oferi liderilor politici evaluări științifice periodice cu privire la schimbările climatice, implicațiile și riscurile acesteia, precum și pentru a prezenta strategii de adaptare și atenuare. În același an, Adunarea Generală a ONU a aprobat acțiunea OMM și PNUM de a stabili în comun GISC. Grupul are 195 de state membre printre care și România.

  Sumarul sumarului

     În perioada 2010-2019, emisiile medii anuale globale de gaze cu efect de seră au fost la cele mai ridicate niveluri din istoria umanității, dar ritmul de creștere a încetinit. Fără reduceri imediate și profunde ale emisiilor în toate sectoarele, limitarea încălzirii globale la 1,5 °C este imposibil de atins. Cu toate acestea, există tot mai multe dovezi ale acțiunii climatice, au spus oamenii de știință în cel mai recent raport al Grupului Interguvernamental de Schimbări Climatice (GISC).

   Din 2010, s-au înregistrat scăderi susținute de până la 85% ale costurilor energiei solare și eoliene și ale bateriilor. O gamă tot mai mare de politici și legi au sporit eficiența energetică, au redus ratele de defrișare și au accelerat utilizarea energiei regenerabile.

   Raportul asupra atenuării schimbărilor climatice a fost aprobat pe 4 aprilie 2022, de către 195 de guverne membre ale IPCC, printr-o sesiune virtuală de aprobare care a început pe 21 martie. Este a treia tranșă a celui de-al șaselea raport de evaluare (RE6) al GISC, care va fi finalizată în acest an. Avem opțiuni în toate sectoarele de a reduce cel puțin la jumătate emisiile până în 2030. Limitarea încălzirii globale va necesita tranziții majore în sectorul energetic. Acest lucru va implica o reducere substanțială a utilizării combustibililor fosili, o electrificare pe scară largă, o eficiență energetică îmbunătățită și utilizarea combustibililor alternativi (cum ar fi hidrogenul).

    Orașele și alte zone urbane oferă oportunități semnificative de reducere a emisiilor. Acestea pot fi realizate printr-un consum mai mic de energie (cum ar fi prin crearea de orașe compacte, care pot fi parcurse pe jos), prin electrificarea transportului în combinație cu surse de energie cu emisii scăzute și prin absorbția și stocarea sporite a carbonului folosind natura.

   Reducerea emisiilor în industrie va implica utilizarea mai eficientă a materialelor, reutilizarea și reciclarea produselor și minimizarea deșeurilor. Pentru materialele de bază, inclusiv oțelul, materialele de construcție și substanțele chimice, procesele de producție de gaze cu efect de seră cu emisii scăzute până la zero sunt la stadiul pilot până la aproape de comercial. Acest sector reprezintă aproximativ un sfert din emisiile globale. Atingerea lui zero net va fi o provocare și va necesita noi procese de producție, electricitate cu emisii scăzute și fără emisii de hidrogen și, acolo unde este necesar, captarea și stocarea carbonului.

   Agricultura, silvicultura și alte utilizări ale terenurilor pot asigura reduceri de emisii la scară largă și, de asemenea, pot elimina și stoca dioxidul de carbon la scară. Cu toate acestea, terenul nu poate compensa reducerea întârziată a emisiilor în alte sectoare. Opțiunile de răspuns pot aduce beneficii biodiversității, ne pot ajuta să ne adaptăm la schimbările climatice și să asigurăm mijloacele de trai, hrana și apă, precum și proviziile de lemn.

   Următorii câțiva ani sunt critici. În scenariile evaluate, limitarea încălzirii la aproximativ 1,5°C (2,7°F) necesită ca emisiile globale de gaze cu efect de seră să atingă vârful până în 2025 cel târziu și să fie reduse cu 43% până în 2030; în același timp, metanul ar trebui, de asemenea, redus cu aproximativ o treime. Chiar dacă facem acest lucru, este aproape inevitabil că vom depăși temporar acest prag de temperatură, dar am putea reveni sub el până la sfârșitul secolului.

    Temperatura globală se va stabiliza atunci când emisiile de dioxid de carbon vor ajunge net la zero. Pentru 1,5°C (2,7°F), aceasta înseamnă obținerea de emisii nete de dioxid de carbon zero la nivel global la începutul anilor 2050; pentru 2°C (3,6°F), este la începutul anilor 2070. Această evaluare arată că limitarea încălzirii la aproximativ 2°C (3,6°F) necesită în continuare ca emisiile globale de gaze cu efect de seră să atingă vârful până în 2025 cel târziu și să fie reduse cu un sfert până în 2030.

   Raportul privește dincolo de tehnologii și demonstrează că, în timp ce fluxurile financiare sunt cu un factor de trei până la șase ori mai mici decât nivelurile necesare până în 2030 pentru a limita încălzirea la sub 2°C (3,6°F), există suficient capital global și lichiditate pentru a reduce decalajele de investiții. Cu toate acestea, se bazează pe semnalări clare din partea guvernelor și a comunității internaționale, inclusiv pe o aliniere mai puternică a finanțelor și politicilor sectorului public

    Acțiunile climatice accelerate și echitabile în atenuarea și adaptarea la impactul schimbărilor climatice sunt esențiale pentru dezvoltarea durabilă. Unele opțiuni de răspuns pot absorbi și stoca carbon și, în același timp, pot ajuta comunitățile să limiteze impacturile asociate schimbărilor climatice. De exemplu, în orașe, rețelele de parcuri și spații deschise, zonele umede și agricultura urbană pot reduce riscul de inundații și pot reduce efectele insulelor de căldură.

   Atenuarea în industrie poate reduce impactul asupra mediului și poate crește oportunitățile de angajare și de afaceri. Electrificarea cu surse regenerabile și schimbările în transportul public pot îmbunătăți sănătatea, ocuparea forței de muncă și echitatea.

    GISC are trei grupuri de lucru: Grupul de lucru I, care se ocupă de baza științei fizice a schimbărilor climatice; Grupul de lucru II, care se ocupă de impacturi, adaptare și vulnerabilitate; și Grupul de lucru III, care se ocupă de atenuarea schimbărilor climatice. De asemenea, are un grup operativ pentru inventarele naționale de gaze cu efect de seră care dezvoltă metodologii pentru măsurarea emisiilor și a eliminărilor. Evaluările GISC oferă guvernelor, la toate nivelurile, informații științifice pe care le pot folosi pentru a dezvolta politici climatice.

   Evaluările GISC reprezintă o contribuție cheie în negocierile internaționale pentru abordarea schimbărilor climatice. Rapoartele GISC sunt întocmite și revizuite în mai multe etape, garantând astfel obiectivitatea și transparența. Despre cel de-al șaselea ciclu de evaluare Rapoarte de evaluare științifică cuprinzătoare sunt publicate la fiecare 6 până la 7 ani; cel mai recent, cel de-al cincilea raport de evaluare, a fost finalizat în 2014 și a oferit principala contribuție științifică la Acordul de la Paris.

   La cea de-a 41-a sesiune din februarie 2015, GISC a decis să elaboreze un al șaselea raport de evaluare (RE6). La cea de-a 42-a sesiune din octombrie 2015, a ales un nou Birou care va supraveghea lucrările la acest raport și rapoartele speciale care urmează să fie elaborate în ciclul de evaluare. La cea de-a 43-a sesiune din aprilie 2016, a decis să elaboreze trei rapoarte speciale, un raport de metodologie și RE6.

   Contribuția grupului de lucru I la cel de-al șaselea raport de evaluare Schimbările climatice 2021: baza științei fizice a fost publicată la 9 august 2021. Contribuția Grupului de lucru II, Schimbările climatice 2022: impacturi, adaptare și vulnerabilitate, a fost lansată la 28 februarie 2022. Raportul de sinteză final este programat în toamna anului 2022.

  GISC publică, de asemenea, rapoarte speciale pe probleme mai specifice între rapoartele de evaluare. Încălzirea globală de 1,5 °C, un raport special GISC privind impactul încălzirii globale cu 1,5 grade Celsius (2,7 °F) peste nivelurile preindustriale și căile de emisii globale de gaze cu efect de seră aferente, în contextul consolidării răspunsului global la amenințare a schimbărilor climatice, a dezvoltării durabile și a eforturilor de eradicare a sărăciei a fost lansat în octombrie 2018.

   „Schimbările climatice și pământul”, un raport special GISC privind schimbările climatice, deșertificarea, degradarea terenurilor, gestionarea durabilă a terenurilor, securitatea alimentară și fluxurile de gaze cu efect de seră în ecosistemele terestre, a fost lansat în august 2019, iar raportul special privind oceanul și criosfera într-o schimbare.

   „Climate” a fost lansat în septembrie 2019. În mai 2019, GISC a lansat „Actualizarea din 2019 la Ghidurile GISC din 2006” privind inventarele naționale de gaze cu efect de seră, o actualizare a metodologiei utilizate de guverne pentru a-și estima emisiile și eliminările de gaze cu efect de seră.

 

 

 

 

 

 

 

.

 

După cinci luni Cesa - Goje din nou la pupitrul Orchestrei Simfonice sătmărene; la pian Julien Libeer

 

    Pentru a o cunoaște mai bine pe Mihaela Cesa - Goje îi invit pe cititorii acestor rânduri să parcurgă interesantul interviu pe care colegul Nicolae Ghișan l-a luat în urmă cu șase ani protagonistei serii de joi, 7 aprilie a.c. de la pupitrul orchestrei simfonice a Filarmonicii Dinu Lipatti. Interviul îl puteți găsi pe site-ul nostru www.gazetanord-vest.ro dacă veți căuta titlul „Mihaela Cesa - Goje, bagheta magică a Sătmarului”. Bineînțeles că ultimele vești despre realizările ei le puteți rememora și din recenta ei vizită în Satu Mare (noiembrie trecut).

   Programul de joi seara, ora 18,30 conține Mozart (Concertul pentru pian nr. 27 în Si Bemol Major) și Dvořák (Simfonia nr. 8 în Sol Major).

   Pentru acest spectacol de joi sunt valabile abonamentele cu numărul 36 și, pe lângă dirijorul mai sus menționat, filarmonica sătmăreană mai are ca invitat de marcă pe belgianul Julien Libeer, un excepțional pianist care încă mai crede că „muzica poate fi o forță de schimbare”. La câtă nevoie de schimbare este pe planeta aceasta să sperăm că are dreptate. Libeer are un ceva aparte care îl leagă de Dinu Lipatti. Decât să încerc să vă explic eu ce este acel „ceva aparte” mai bine vă las să-i studiați autoprezentarea sa de pe propriul site.

 Julien Libeer (Belgia, 1987)

      „În jurul vârstei de patru ani l-am descoperit pe Leonard Bernstein dirijând West Side Story. Următoarea mea puternică influență a fost pianistul Dinu Lipatti, adică cineva care radiază adevăr muzical. Lipatti s-a dovedit formator pentru direcția în care doream să mă dezvolt, deoarece am evitat în mod conștient să mă implic în concursuri de pian.

  Timp de cinci ani de neuitat, pedagogul franco-polonez Jean Fassina a fost mentorul fundației pianistice și muzicale create de mine. Încă cinci ani, Maria João Pires m-a învățat prin propriul exemplu, adică luându-mă pe scenele unde era invitată și cântând împreună. În cele din urmă, am învățat că cel mai important atu al tău, pe scenă și în viață, este libertatea.

   Am primit Premiul Juventus 2008 pentru cel mai promițător tânăr solist european și am fost desemnat Tânărul Muzician al Anului de Asociația Belgiană Music Press în 2010. Lucrarea cu care m-am prezentat a fost subiectul documentarelor Technique doesn't exist (2013) și Jeunes Solistes, Grands Destins (2018). Înregistrările mele au fost bine primite de presa internațională, primind premii precum Diapason d'Or de l'Année 2016, Klara Award 2016 și Echo Preis 2017.

   Ca solist, am cântat cu Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, Brussels Philharmonic, Belgian National Orchestra, Antwerp Symphony Orchestra, Sinfonia Varsovia și New Japan Philharmonic; sub dirijori printre care Trevor Pinnock, Jun Märkl, Michel Tabachnik, Augustin Dumay, Hervé Niquet, Joshua Weilerstein și Enrique Mazzola. Dedicația mea față de lucrările lui Dinu Lipatti s-a soldat cu colaborări calde cu Orchestra Radio București, printre altele.”

   După această scurtă autoprezentare vă menționez și modul cum era privit Lucien Libeer de specialiști: „Instrumentul îi permite lui Libeer să fie expansiv, vioi și strălucitor după cum este necesar, fără a amenința vreodată să-și copleșească partenerul. Precum Beethoven, profund nevăzut, dar este extrem de sincer și dezvoltă un sunet complet nou. Ascultă-l pentru a te convinge” (Gramofon)

   Muzician de cameră desăvârșit, lucrează în mod regulat cu Augustin Dumay, Camille Thomas, Frank Braley, Maria João Pires și Lorenzo Gatto, cu care a interpretat de-a lungul mai multor sezoane sonate complete pentru vioară Beethoven.

   Cele mai importante sezoane au inclus invitațiile Concertgebouw (Amsterdam), Wigmore Hall, Flagey (Bruxelles) și Steinway International Concert Series (Cardiff). A fost invitat la Festivalul Enescu, Beirut Chants Festival, Miami International Piano Festival și a susținut concerte de muzică de cameră la De Doelen (Rotterdam), Palais des Beaux-Arts (Charleroi) și Théâtre des Abesses (Paris). Julien este artist în rezidență la Flagey Brussels.

   Julien Libeer a studiat cu Daniel Blumenthal (Conservatorul Regal din Bruxelles), Jean Fassina (Paris) și Maria João Pires și este artist asociat al Capelei Muzicale Regina Elisabeta, unde s-a specializat și în muzică de cameră cu membrii Cvartetului Artemis. În plus, a primit sfatul lui Dmitri Bashkirov, Alfred Brendel, Nelson Delle Vigne-Fabbri, Jura Margulis și Gerhard Schulz (Alban Berg Quartet).

   Julien este determinat să inițieze sau să colaboreze în proiecte care sunt înrădăcinate în ideea că muzica, cu mult dincolo de valoarea sa estetică, poate fi o forță de schimbare pentru oricine dorește să asculte. Printre aceste proiecte s-a numărat Julien care găzduiește un serial TV belgian, care a prezentat un argument pentru povestirea muzicală. În plus, el găzduiește seria de concerte Salon Libeer la Concertgebouw din Bruges, în care se alătură unui coleg muzician și unui moderator (filozof, istoric, autor), precum și seria de prelegeri Dead or Alive, o explorare filozofică a schimbărilor în muzica clasică. De asemenea este implicat în realizarea de muzică în colaborare cu Școala de Arte LUCA și Universitatea Catolică din Leuven. 

   În calitate de director artistic al proiectului Singing Molenbeek, supraveghează repetițiile corurilor de înalt nivel în școlile primare ale unei suburbii din Bruxelles, faimoasă din tot felul de motive greșite. Este speranța lui Julien că introducerea acestor copii în muzică, cu toate cerințele și recompensele ei, îi va ajuta să crească personal și social.

   Antonín Dvořák 

   S-a născut la data de 8 septembrie 1841 în satul Nehalozeves, așezat pe malul Vltavei, în apropiere de Praga. Ca fiu al unui măcelar-cafegiu, a deprins primele îndeletniciri ale meseriei de la tatăl său, iar primele noțiuni muzicale le va învăța de la organistul orașului Zlonice. Tatăl viitorului compozitor avea un han țărănesc, iar mama lui era în serviciul unei familii princiare, pe nume Lobkowitz, din apropierea satului natal.

 

   Antonin va crește în ambianța atmosferei de la țară și din fragedă copilărie va cânta împreuna cu copiii țăranilor melodiile populare și va deprinde cântările bisericești în biserica satului. Este atras de dansurile tinerilor de la țară, iar acest lucru îi va influența definitiv tehnica compoziției de mai târziu, ce-l va face celebru în întreaga lume.

   Unul dintre primii lui profesori de muzică, Josef Spitz, organist de meserie, îl va învăța să cânte la vioară și, nu după mult timp, Antonin la vârsta de 8 ani va intra în mica orchestră de pe lângă hanul tatălui său.

   După ce va termina stagiul școlar în satul natal, în anul 1853 va fi găzduit de unchiul său în orășelul Zlonice unde va studia pianul, vioara și viola precum și teoria muzicii și canto coral cu profesorul Antonin Liechmann (1808-1879). Despre acest profesor compozitorul își va amintii cu drag pe tot parcursul vieții, mai cu seamă că acesta îl va iniția în aprofundarea tradițiilor naționale muzicale ale Cehiei.

    Cehia se va confrunta începând cu sfârșitul secolului al XIV-lea cu o serie de mișcări socio-politice și religioase în care un rol important l-a jucat Jean Hus. Acesta a fost influențat în gândirea lui de mișcarea lui Wycliffe din Anglia, dând naștere mișcărilor religioase de eliberare națională, în care protestantismul a fost un element fundamental în dezvoltarea și întărirea trăsăturilor naționale ale culturilor popoarelor Europei, din care făcea parte și Cehia.

   Jean Hus a studiat muzica populară și el însuși a compus astfel de muzică. N-a fost însă un compozitor în sensul propriu al cuvântului, dar melodiile lui s-au răspândit cu repeziciune și în acestă atmosferă a colindelor cehe și a melodiilor populare s-a format și tânărul Antonin Dvorak.

   Tradiția muzicală a Cehiei din perioada husită a dezvoltat genul cântecului coral și al imnului religios, care au dobândit cu timpul un caracter național. Mișcarea husită a avut un ecou larg în vestul Europei și a influențat într-o oarecare măsură și protestantismul german inițiat de cunoscutul reformator Martin Luther. Acesta îl consideră pe Jean Hus pricipalul promotor al ideilor reformei din vestul Europei.

   La începutul secolului al XVII-lea Cehia va cunoaște dominația habsburgică și timp de aproape 300 de ani limba cehă a fost interzisă, cărțile și monumentele de cultură în special culegerile de cântece au fost distruse. Cantorii, adepți ai mișcării husite de altă dată au continuat și pe mai departe să culeagă cântecele populare și au păstrat în felul acesta originalitatea culturii muzicale cehe. Profesorul Liechmann s-a remarcat și el printr-o astfel de muncă de culegere și de notare a cântecelor populare, ce aveau și o destinație religioasă. El a observat talentul tânărului Antonin, care sub îndrumarea sa făcea progrese remarcabile. Tânărul Dvorak va compune primele piese instrumentale, scrise în cea mai mare parte pe teme melodice populare și de dans cehe, pe care compozitorul de mai târziu le-a îndrăgit toată viața.

 

 

O seară în Giulești

    Textul de mai jos cu titlul de mai sus au fost scrise în toamna lui 2010 la un meci de cupă cu Petrolul.

   Potcoava! Un local crescut dintr-o dugheană chiar în polii vechii potcoave a Giuleştiului, al cărei magnetism atrăgea odinioară, duminică de duminică, atât pe acarii şi frânarii din spatele tribunei a doua, cât şi pe actorii Teatrului Giuleşti, aflat îndărătul singurei peluze de pe acea vreme, astăzi moartă. Aşadar Potcoava, devenit între timp local cu pretenţii, unde bucătăria, ce poartă amprenta unei şcoli cu ştaif în argoul bucureşteanului sadea, e plină.

    Lume bună, rafinată. Aproape la tot pasul îţi vine să saluţi o cunoştinţă, abia apoi te dumireşti că numai tu îi cunoşti pe ei, nu şi ei pe tine. Îi vezi zilnic pe ecranul plasmei fortificând conturile mogulilor prin legea audienţei. Caut şi eu un Tolontan, un Buzărin sau un Mircea M. Ionescu să mă bag în seamă, dar nu-s p-aici. În sfârşit dau ochii pentru câteva secunde cu Cristi Costache, fostul ofiţer de presă al Rapidului (actual director de nuştiuce la acelaşi Rapid). Astfel m-am legitimat şi eu, în ochii mei, că am ce căuta acolo.

   Gata! Peste o oră începe meciul şi trebuie să retrăiesc clipele din copilărie când mă prezentam la joc cu mult înainte de începerea acestuia. Intru. Masa presei nu mai este la locul ei. Cu doar doi trei ani în urmă, din dreapta treptelor ce duceau spre tribuna oficială, puteam privi deasupra noastră şi mă desfătam cu chipurile relaxate ale unui Colea Răutu sau Florian Pitiş. Nu mai sunt. Nu mai sunt nu numai datorită faptului că masa presei s-a mutat în stânga, ci şi pentru că loja lor s-a mutat undeva deasupra, în eternitate, unde străjuiesc asupra spiritului Rapidului pe care l-au moştenit şi l-au lăsat moştenire.

   Începe meciul. Acordurile Imnului Rapidului (text şi muzică Victor Socaciu) tocmai s-au stins. Miron (un prieten sătmărean) adus mai mult cu forţa pe un teren unde se joacă fotbal, îmi spune că n-a crezut că va fi atras de ceea ce vede şi aude. Lăsând la o parte "scandările de bun găsit şi de bun sosit" dintre rivalii de o viaţă, "găzarii" şi mai ales "frânarii" au fost superbi pe tot parcursul jocului. Prin minutul 18, la doi zero, mi-l pomenesc pe Miron spunând "echipa noastră joacă mai bine!". Tac şi încerc să nu-mi citească pe chip satisfacţia ce mă copleşea la gândul că poate tocmai s-a mai adăugat un exemplar la numărul de rapidişti de pe mapamond.

   Pauză. 3-0. Căpitanului Rapidului, Costin Lazăr, tocmai i se năştea al doilea fecior, Nicolas Adrian. Avea să afle după meci. Noi, abia a doua zi. Voie bună în tribune, dar şi în loje. George (îmi permit să-i spun aşa lui Copos în virtutea celor câteva luni de foşti colegi de cancelarie la Liceul din Tăşnad şi a "lecţiilor" de tenis pe care mi le-a cam predat pe terenul înfiinţat la dorinţa lui în curtea aceluiaşi liceu), nu-şi putea ascunde satisfacţia unui joc deosebit al celor pentru care cheltuieşte anual circa 6-7 milioane de euro.

   Un Cola şi nişte floricele de porumb deosebesc atmosfera de azi de cea cu Ci-Co şi seminţe de floarea soarelui (mai rar de dovleac). După 4-0 arbitrul meciului se apropie de al patrulea oficial şi îi şopteşte oarece. După nici un minut revine pe marginea terenului şi sub pretextul unor indicaţii preia setul de cartonaşe uitate probabil la vestiar în antract şi îl strecoară în buzunarele echipamentului. "Uf! Bine că nu au fost probleme majore" cred că-şi închipuie Ionel Ivan şi totodată mi-aduc aminte că am păţit ceva similar pe teren la Abatorul în urmă cu vreo 15 ani. A doua zi mi-am dat seama că presa nu a remarcat incidentul. Oare cum ar fi reacţionat?

   La plecare simt o umbră în spatele meu care doreşte să se ascundă. Era George ce încerca să treacă neobservat de barajul de fotoreporteri, cameramani şi redactori. Din păcate "Înălţimea mea" de un metru şi ceva și suplețea lui Miron nu i-a permis să ducă la bun sfârşit intenţia. După 5-0 cred că a fost doar orgoliul la mijloc. A doua zi, în drum spre Satu Mare, savuram momentele petrecute şi îmi imaginam cum am să le descriu prietenilor, adică vouă, noua experienţă din templul giuleştean.

   Să revenim în 2022. Etapa a treia din cele două grupe (pentru titlu și pentru retrogradare) în care s-a divizat primul nostru eșalon fotbalistic are, pentru fiecare din ele, un cap de afiș și cel puțin câte un meci cu rezultat cunoscut. La perdanți chiar două. Dacă în grupa izbânditorilor trei din primele patru echipe clasate joacă acasă, la perdanți cinci din primele șase echipe joacă acasă. La o asemenea distribuție ne-am putea aștepta la cel puțin șase victorii ale gazdelor. CFR, UTA și Sepsi nu prea au cum să se încurce. Despre restul mai vorbim.

    Derbiul etapei cu siguranță se dispută pe Arena Națională, duminică de la ora 19. Orice rezultat ne dă cel puțin o certitudine. O victorie a gazdelor (FCSB) ne dă certitudinea că oltenii nu mai pot visa mai mult de locul trei, dar și pentru acela trebuie să lupte. Pe de altă parte o victorie a celor ce Fac Ce Spune Becali ne va face finalul de campionat mai palpitant, bucureștenii fiind la mâna lor pentru a se încununa. Un rezultat de egalitate ar trimite aproape sigur tricourile de campioni în Ardeal și titlul de vicecampioni în Pipera, iar o victorie a celor de la Univ. Craiova ar defini ocupantele podiumului, interesantă urmând să rămână doar lupta pentru ordinea de pe treptele inferioare ale platformei premianților.

   La Cluj, în Gruia, luni de la ora 21, meciul de închidere al etapei ar trebui să consființească victoria gazdelor (CFR) în fața saturaților din Regat (FC Argeș). Dar mai știi? Mingea tot sferică e și la noi, în Transilvania. Nu și-ar ierta Petrescu o sincopă în fața lui Prepeliță.

   Pe Voluntari și Farul nu le despart decât un loc în clasament și două puncte în top în favoarea primeia. Jocul de sâmbătă de la ora 17,30 le dă prilejul marinarilor să treacă în fața marinarilor de uscat (apropo de ancora de pe blazonul ilfovenilor). Hagi ar trebui să demonstreze că numeroșii lui internaționali merită laude. Sau... au obosit...?

   Prima partidă oficială de pe stadionul Rapid, la care sper să mă aflu și eu în tribune, se va desfășura sâmbătă de la ora 20,30. Ar fi fost derbi chiar dacă nu ar fi fost un început. Ce naiba! Doar joacă primele două clasate. Faptul că meciul se desfășoară la cea de-a doua clasată întărește termenul de derbi. Prima clasată, FC Botoșani, prin antrenorul ei Marius Croitoru, are toată simpatia mea pentru faptul că a acceptat ca această partidă să se desfășoare în Giulești. Ar fi avut dreptul să refuze acest lucru deoarece, oficial, Stadionul Giulești nu era trecut la începutul competiției pe hârtiile federației ca gazdă pentru partide din competiție.

   Partidele dintre juveții lui Mititelu și Mioveni (vineri, 19,30) și Sepsi - Clinceni (luni, 18) nu seamănă una cu alta. Dacă în prima nu se cunoaște cine pe cine încurcă, în cea de-a doua ardelenii sunt siguri de victorie și dacă joacă doar cu români.

   Același lucru se poate spune și despre întâlnirile Chindia - Dinamo (vineri, 20,30) și UTA - Gaz Metan (sâmbătă, 12). În prima se mai speră, în a doua Gazul disperă.

   Revin cu o nouă seară în Giulești!

  

Globe-trotter-ul Josef Suilen pășește pentru prima oară pe scena Filarmonicii Dinu Lipatti

   Poate că mă trageți de urechi pentru termenul globe-trotter asociat de numele dirijorului olandez Josef Suilen. Chiar dacă a înconjurat planeta de mai multe ori nu a făcut-o per pedes dar, vă asigur eu, pe toate scenele a urcat și a coborât pe propriile picioare. Cum altfel aș fi putut denumi succint un om a cărui stare de neliniște se transformă și performează doar atunci când descoperă o lume nouă, o cultură nouă, un buchet de artiști noi și un public nou?

   Precis că melomanii sătmăreni știu că Josef Suilen a mai fost la Satu Mare și era cât pe ce să dirijeze în capodopera de artă denumită Sala Filarmonicii Dinu Lipatti din Satu Mare. Doar pandemia a făcut ca acest lucru să nu se întâmple în martie 2020.

    Josef Suilen, 66 de ani, este un dirijor olandez care lucrează cu orchestre din întreaga lume. Este considerat a fi un dirijor cu un extrem simț de a capacita o orchestră, de a imprima simțurile sale și de a transpune în muzica emanată de bagheta sa o trăire deosebită. Este o forță puternică pe scena actuală a muzicii clasice.

   Datorită interesului și experiențelor sale în diferite stiluri muzicale (jazz, pop și bineînțeles muzica clasică occidentală), orchestrele, soliștii și publicul din întreaga lume l-au lăudat pentru originalitatea și interpretările sale entuziaste.

    Suilen a studiat dirijat de orchestră și clarinet la Conservatoarele din Maastricht și Amsterdam, absolvind „Summa Cum Laude”. În acei ani a avut lecții cu Bernard Haitink, Carlos Kleiber și Frans Brüggen. După studii s-a dedicat lucrului cu orchestre simfonice și de suflat din Țările de Jos, Belgia și Germania.

   A făcut numeroase turnee în acei ani. Pentru Joop van den Ende și Stage Entertainment a dirijat muzicalul larg apreciat „Les Miserables” la „Nieuwe Luxor Theatre” din Rotterdam și „Koninklijk Theatre Carré” din Amsterdam.

   În jurul anului 2010, Josef și-a dedicat lucrările orchestrelor simfonice și companiilor de operă din întreaga lume. De atunci a lucrat cu mai multe orchestre, printre altele: Orchestra de cameră din Mumbai din India, Orchestra de stat din Istanbul din Turcia, Orchestra simfonică din Guangxi din China și Tomsk, Samara, Murmansk în Rusia. În zilele noastre, Josef continuă să emoționeze publicul care lucrează cu orchestre simfonice și companii de operă din întreaga lume.

  În acest an a început un turneu de trei concerte în România. După ce pe 17 februarie a ridicat sala „Patria” în picioare la Brașov, dorește să facă același lucru cu noi, joi 31 martie, de la ora 18,30 (abonamentul cu nr. 35), în sala Filarmonicii Dinu Lipatti. De aici va poposi în Regat, mai precis la Pitești, joi 28 aprilie.

 

    Ne va impresiona împreună cu artiștii sătmăreni, șefi de partidă pe instrumentele preferate, Tussai Lizu - flaut și Incze Robert (clarinet) cu „Arii și dansuri antice - suita a treia - Siciliana” a lui Ottorino Respighi, „Simfonia concertantă pentru flaut și clarinet în Si Bemol Major” a lui Franz Danzi și bineînțeles Mozart cu „Simfonia nr. 33 în Si Bemol Major”

 

    Ottorino Respighi 

    S-a născut în secolul XIX și a murit în secolul XX la vârsta de aproape 57 de ani.  A fost un violonist, compozitor și muzicolog italian, binecunoscut pentru trilogia lui de poeme simfonice: Fântânile Romei (1916), Pinii din Roma (1924) și Serbările romane (1928). Interesul său muzical pentru muzica din secolele XVI, XVII și XVIII l-a determinat să compună piese pe baza muzicii din aceste perioade. De asemenea, el a scris mai multe opere, cea mai cunoscută fiind La fiamma.

   Familia Respighi era o familie de muzicieni. Giuseppe Respighi era profesor de pian; el l-a inițiat pe fiul său pe drumul muzicii și l-a învățat bazele interpretării la pian și la vioară încă de la o vârstă fragedă. Nu după mult timp de când a început să învețe să cânte la vioară, Ottorino Respighi a renunțat subit din cauza faptului că profesorul lui l-a lovit peste mână cu o riglă, atunci când a cântat un pasaj greșit. El a reluat lecțiile câteva săptămâni mai târziu, cu un profesor mai răbdător. Abilitățile sale la pian aveau inițial un nivel scăzut. Tatăl lui l-a surprins odată, când a ajuns acasă interpretând Studiile simfonice ale lui Robert Schumann, Ottorino învățând această piesă muzicală în secret.

   Respighi a studiat la Gimnasio Guinizelli timp de 2 ani, iar în 1892, s-a înscris la Liceo Musicale unde a studiat vioara și viola cu Federico Sarti timp de 7 ani. Printre primele compoziții completate și datate au fost Piccola Ouverture și Preludio pentru orchestră. Timp de 4 ani, Respighi a luat lecții de compoziție cu Giuseppe Martucci și de istorie a muzicii cu Luigi Torchi. A primit o diplomă pentru vioară în 1899 și și-a terminat studiile în anul 1901 cu grad avansat în compoziție. În acea vreme, a studiat cu mare interes și unele limbi străine, având o colecție impresionantă de atlase și dicționare^.

   După o perioadă petrecută în Rusia (despre care nu vreau să vorbesc) și Germania în 1902, Respighi s-a întors la Bologna cu scopul de a-și continua studiile de compoziție, studii care i-au adus o a doua diplomă. Din 1903 până în 1908, principala lui activitate a fost de prim violonist în „Mugellini Quintet”, fondat de compozitorul Bruno Mugellini.

   În 1909, a doua operă a lui Respighi Semirâma a avut un debutul și un succes considerabil. Cu toate acestea, el a adormit în timpul banchetului de după premieră, din cauza epuizării pricinuite de scrierea părților orchestrale; perioadele sale inconsistente de somn ar fi putut fi însă cauzate și de narcolepsie.

   Ottorino Respighi a continuat să compună până în ianuarie 1936, când sănătatea lui s-a deteriorat. El a decedat din cauza intoxicațiilor sangvine cauzate de trei transfuzii de sânge. A murit avându-i aproape pe prieteni și pe soția sa. După un an de la înmormântare, rămășițele lui au fost mutate la Bologna. Pe monumentul său funerar este înscris doar numele; datele nașterii și ale morții lipsesc, motiv pentru care nici eu nu vi le-am desvăluit.

Mormântul lui Respighi la Certosa di Bologna, Italia

 

 

 

Eu, Popescu

   Nimeni nu s-a gândit vreodată că Băsescu nu a fost informator. Era imposibil din poziția sa de căpitan de vas să nu i se fi trasat sarcini concrete în acest sens. Avea dreptul să aleagă dacă dorește să-și facă meseria pe care o iubește (cea de căpitan de vas) sau nu. Nu cred că a semna un act prin care admiți că devii informator înseamnă că și ești un om de nimic.

   Nu știu dacă Băsescu a dat în vileag sau nu vreun coleg pentru sentimente sau acțiuni împotriva comunismului, dar cel mai probabil că ar fi „turnat” pe cel care avea sentimente sau a acționat împotriva României? Este o poziție delicată și necesar de elucidat. Băsescu a turnat? Dacă a turnat, a turnat trădători ai comunismului sau ai patriei. E drept că pe acea vreme pentru mulți interesele comunismului se suprapuneau peste interesele românismului dar, pentru cei în al căror cap circumvoluțiunile erau mai sinuoase și nu prea netede, se poate trage o linie de distincție.

   Auzi, cică Popov. Eu am fost Popescu. Da. Și eu am semnat o hârtie din aia în care mi se cerea să derscriu acțiunile unor colegi de muncă. Ba chiar mă angajasem să trimit săptămânal sau lunar (nu mai țin bine minte) un raport în care să descriu ce mi se pare suspect la colegii mei. Mai ales cei maghiari. Vreo șase luni nu am trimis nimic și m-au chemat la sediu.

   Hai totuși să vă spun toată tărășenia cum am ajuns (cică) informator. Prin 1986 într-un apartament de la etajul doi al unui bloc din Tășnad se juca poker. Nu prea era legal. Eram vreo șase dar numai patru jucam. Era pălincă și coniac la discreție. Eu beam doar bere. Nu erau sume mari, dar nici mici pentru acea vreme. După vreo șase ore de joc, unul mai „slab pregătit”, pe care-l citeai de cum punea mâna pe cărți, a rămas fără bani. Mai precis fără vreun sfert din salariu.

   Nici una nici alta s-a sculat roșu de furie și ne-a amenințat că dacă nu-i dăm banii înapoi anunță miliția. Mai cu frumosul, mai cu îmbrânceli, doi dintre cei de la masă l-au făcut să plece. Pot garanta că s-a jucat cinstit. N-am participat niciodată la partide măsluite. Îmi plăcea jocul ca atare. Faptul că îți solicita memoria, comportamentul, intuiția și capacitatea de a pătrunde în tainițele altuia mă fascina încă din liceu. Prin facultate mă apucasem de bridge, un joc legal și mai complex decât pokerul, dar la Tășnad nu știa nimeni bridge așa că mai jucam câte un poker. Astăzi pokerul nu numai că este legal, ci unii îl consideră chiar un  sport. Poate chiar este un sport.

   În dimineața zilei următoare, era duminică, pe la ora 9, îmi bate la ușă un milițian pe care îl cunoșteam. Era îmbrăcat civil. De fapt în Tășnad toată lumea cunoștea pe toată lumea. Îmi zice să vin cu el. Pe drum, glumind despre una alta, ne trezim în fața sediului miliției. Lasă glumele de-o parte și mă invită serios înăuntru. Mă pune să aștept într-o cameră în care erau doar două scaune sculptate și o masă din lemn greu. Dpă vreo 10-15 minute se deschide ușa, mă salută un locotenent major, soțul unei colege de la fabrică, după care se închide la loc. După alt sfert de oră însuși comandantul miliției din Tășnad de la acea vreme, pătrunde în camera cu vreo trei-patru file scrise și cu alte trei-patru albe.

   Discuția a pornit abrupt și mi s-a pus în vedere că știu despre partida mea de poker, mărturie fiind cele trei-patru coli scrise, și  că dacă nu devin informator al lor risc să plătesc o amendă usturătoare sau poate chiar să fiu închis. A plecat și mi-a zis că atunci când se întoarce să iau o decizie. Nu neaparat de frică, dar mi-am zis că să te pui rău cu ei nu prea este bine, mai ales că acasă aveam trei copii și o soție fermecătoare. Când s-a întors înapoi era deja scrisă și semnată declarația mea de proaspăt informator și îmi alesesem nume de cod Popescu, nume care după cum spunea el, numai noi doi îl știm.

   După cele șase luni în care nu am trimis nici un raport sunt chemat, de data asta de la serviciu, pentru a ridica un colet de la poștă. Pe naiba! M-au chemat tot la miliție. Le-am spus că îmi pare rău că nu am aflat nimic dubios, că toți sunt bine și că în birou se vorbește numai maghiara și eu nu știu limba. S-a cam mirat „colegul” că nu spun nimic, mai ales că din birou fugise un coleg în Ungaria, iar dintre muncitori alți doi părăsiseră țara.

   A fost ultima oară când m-au contactat pe această temă. Am rămas în relații bune chiar dacă nu le-am spus nimic. Fiți convinși că dacă ar fi fost cineva care să facă rău țării fie el român, țigan, maghiar sau milițian aș fi trimis un raport, chiar documentat, dar pentru că un coleg (Feri, pentru cei care își mai aduc aminte) își caută libertatea nu mă puteam înjosi. Nici măcar nu mi-am pus problema. Nu a fost o decizie. A fost mersul lucrurilor pe calea cea corectă.

   Cam așa s-a terminat povestea mea de informator. Peste vreo trei ani, în cireșarul lui '89 m-au făcut comunist. Așa, de azi pe mâine. Seara m-au anunțat și a doua zi dimineață la ora 5,30 fix am depus jurământul. Ce se întâmplase? Trebuia să vină un control de la București în fabrica noastră și în calitate de Șef al Unității Nucleare (funcție pe care o dețineam de vreo doi ani jumate) trebuia să fiu musai cu carnet de partid. Ori n-au știut, ori n-au vrut, e treaba lor. Eu nu mi-am mai dorit, dar... Pe la începutul facultății (1977) am vrut să devin membru de partid dar nu m-au primit. Aveam un dosar de libertin încă din armată și instrucțiunile erau să nu-i deranjez. Asta am aflat mai târziu, când mi-am dat seama câ între ideologie și practică este o prăpastie imensă.

   Hai Rapidu'! Că tot echipă muncitorească e. Ce dacă-s inginer!?

  

  

Fondatorul Orchestrei Filarmonice din Viena (1842) prezent pe scena Filarmonicii Dinu Lipatti din Satu Mare (2022)

    Lector universitar, doctor Oana Csiky din Cluj ne va purta la claviatura instrumentului ei cu coarde prin trei lumi diferite ale muzicii clasice. După uvertura operei în trei acte „Nevestele vesele din Windsor” compusă de Otto Nicolai în 1849 având ca sursă de inspirație creația cu același nume a nemuritorului William Shakespeare (1597), vom inspira „Concerul pentru pian nr. 2 în La Major” al lui Franz Liszt și vom respira „Variațiuni pe o temă de Haydn” ale lui Johannes Brahms.

    Pentru a ne putea lăsa fermecați de aceste capodopere ale muzicii universale este suficient să ne aflăm joi, 24 martie, înainte de ora 18,30 în foaierul Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti din centrul Sătmarului nostru drag și, pe baza abonamentului cu nr. 34 sau a biletului procurat de la sediu, să pătrundem în arhitectura sălii de concerte. La pupitru ne va întâmpina sătmăreanul Ștefan Novak iar la pian, cum am spus, clujeanca prin adopție și craioveanca prin naștere Oana Csiky, membră a colectivului de cadre didactice al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din inima Ardealului.

    Carl Otto Ehrenfried Nicolai 

    S-a născut pe 9 iunie 1810 la Königsberg și a decedat 39 de ani mai târziu, pe 11 mai la Berlin. A fost un compozitor și dirijor german. Nicolai a fondat în anul 1842 Orchestra Filarmonică din Viena. Opera lui cea mai cunoscută este Die lustigen Weiber von Windsor (Nevestele vesele din Windsor), inspirată de piesa omonimă a lui Shakespeare.

   Otto a fost primul copil născut al lui Carl Ernst Daniel Nicolai (1785-1857) și al Christianei Wilhelmine Lauber (1782-1854). După despărțirea timpurie a părinților, Otto a fost mai întâi luat de părinții adoptivi, o familie de producători de pian; Uneori el a trăit și cu unchiul său Ehrenfried. Tatăl s-a căsătorit apoi pentru a doua oară și și-a luat înapoi fiul în noua familie. În 1826 s-a născut Cassandra, sora vitregă a lui Nicolai

   Din anul 1827 până în 1830 studiază la Berlin, la Universitatea de Artă, cu Bernhard Klein (compozitie), Emil Fischer (vocal), Ludwig Berger (pian).

    Oana Csiky

  S-a născut în 1985, la Craiova şi a început studiile muzicale la Liceul de Artă Marin Sorescu din oraşul natal, la clasa de pian a profesorilor Lucia Cristea şi Liviu Pârvu, continuându-le la Cluj Napoca, la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” cu prof. Kovács Zsófia. Între anii 2003-2007, studiază la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj Napoca, la clasa de pian a conf. univ. dr. Csíky Boldizsár, urmând să realizeze masteratul în artă muzicală tot în cadrul acestei instituţii superioare de muzică, între anii 2007-2009.

   Este premiată în mai multe concursuri naţionale şi internaţionale, amintind aici: Carl Filtsch – Sibiu, Pro Piano – Bucureşti, Festivalul Muzicii Maghiare – Bucureşti.  A participat la cursuri de măiestrie cu reputaţi pianişti: Walter Krafft, Csíky Boldizsár, Georg Sava, Pier Narcisso Massi, Theodor Paraschivescu. În anul 2006, obţine o bursă din partea Ministerului Culturii din România, iar în anul 2007 din partea Fundaţiei „Nova Harmonica” din Italia.

   În calitate de solistă, a susţinut diferite concerte cu orchestrele filarmonicilor din Craiova, Oradea, Sibiu, Arad, Târgu Mureş, Bacău, Chişinău, Satu Mare precum şi recitaluri solo atât în ţară, cât şi în străinătate (Ungaria, Germania, Austria, Italia). A colaborat cu dirijori de renume, dintre care amintim pe Gheorghe Costin, Mihail Agafiţa, Dumitru Goia, Walter Hilgers, Theo Wolters, Valentin Doni, Romeo Rîmbu, Cristian Sandu.

   Paralel cu activitatea solistică, evoluează în numeroase recitaluri camerale alături de prestigioşi interpreţi precum violonceliştii Cristian Florea, Török Zsolt, Csíky Borka, pianistul Csíky Boldizsár şi soprana Camelia Clavac. În vara anului 2013, susţine la Cluj-Napoca teza de doctorat cu titlul „Clara Schumann: interpret, muzician, compozitor”. În prezent, este lector universitar doctor al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj.