Creator față de producător

     Fabrici și uzine. Așa le spuneam o dată. De la manufactura sfârșitului de secol XIX și până la companiile de producție ultrasofisticate de astăzi, naționale sau multinaționale, cu conduceri unice sau la dispoziția unui consiliu de administrație care chiar are cuvânt, toate au o influență directă, fastă și biunivocă asupra economiei naționale pe care o reprezintă. Aici trebuie spus că pentru multinaționale influența fastă e sigură doar pentru țara mamă. Celelalte țări în care s-au extins astfel de companii depind direct de modul în care s-a negociat relația dintre statul respectiv și compania multinațională. Din păcate, la noi în țară, din cauza corupției, majoritatea acestor negocieri dezbracă economia statului în loc să o întărească. Ne folosesc doar ca mână de lucru ieftină și consumatori fără discernământ.

    Dar nu acesta este subiectul privirii mele peste umăr. Încerc să descâlcesc cauzele care au dus la prăbușirea industriei românești de la sfârșitul secolului trecut. E clar că totul a început pe la sfârșitul deceniului al optulea, atunci când Ceaușescu supărat pe Europa și pe întreaga lume occidentală, a hotărât înghețarea oricărei investiții pentru a reduce datoriile statului la zero. A fost o manevră sinucigașă dar nu singulară. Lipsa investițiilor a fost sinonimă cu dispariția progresului. Stagnarea oricărei căi de evoluție pe o perioadă de 10-15 ani a întors nivelul economiei românești cu mai bine de 50 de ani.

    Poate vi se pare aberantă propoziția de mai sus așa că am să o explic. În acea perioadă, 1975 - 1990, la nivel mondial a avut loc o revoluție tehnologică importantă la care țara noastră nu a avut acces, relațiile cu Europa occidentală, America de Nord și Japonia (China nu reprezenta mare lucru pe atunci) fiind înghețate. Ne-am trezit după 1990 că în marile noastre fabrici și uzine, 23 August, IMGB, Electromagnetica, IPRS... din București, Steagu Roșu, Tractorul, Hidromecanica, Rulmentul, Metrom... din Brașov și alte centre industriale importante ale țării cu industrie grea dezvoltată (aici putem include Unio și IPSUIC din Satu Mare), aveam mașini unelte construite în anii 1950-1960 sau chiar din perioada interbelică și chiar dacă pregătirea profesională a muncitorului român era net superioară celui din afară, calitatea și mai ales cantitatea produselor românești aveau parametri incomparabil mai scăzuți decât cele din țările cu care ne comparam la nivel de 1975 (inclusiv Beneluxul, Italia sau Spania).

    Am zis mai sus că greșeala lui Ceaușescu nu a fost singulară. Comunismul cu față umană care a încercat Iliescu să îl implementeze a dat frâu liber impostorilor, coruptibililor, incompetenților și a tot felul de neaveniți să treacă la manete, căci butoane nu prea erau, și să fărâmițeze orice tip de organizare în care erau implicați mai mult de 300 de oameni. De la cele peste 20.000 de suflete de la Uzinele 23 August (fostă Malaxa, actuala Faur) și până la cei vreo 300 de angajați de la FPSUIC Tășnad (locul unde m-a prins asasinarea lui Ceaușescu), totul a fost fărâmițat. Nu mă refer aici numai la oameni ci și la activul mobiliar și imobiliar (clădiri, utilaje, mașini unelte...).

    La vremea respectivă, 1990, țara era plină de ingineri, în marea lor majoritate capabili și dornici de muncă, dornici de a crea și de a produce. Producție s-a făcut și în acea perioadă de 15 ani de care aduceam vorbire mai sus, dar creație ioc. Din păcate nu s-a profitat de pregătirea profesională a acestor ingineri, a acestor factori de creație, și au fost tratați ca simpli tehnicieni sau maiștri, păstrându-li-se doar coeficienții salariali pentru studii superioare, adică o dublă pierdere pentru statul român: concepțională și financiară. Mulți dintre acești ingineri s-au reorientat în mica industrie sau au părăsit domeniul tehnologic îmbrățișând alte moduri de a face bani (artă, cultură, administrație, politică, armată...). Eu, de exemplu, am ales jurnalismul sportiv și mai apoi industria de publicitate în jurnalism.

    Este adevărat că în acele timpuri pe latura de producție, prin tehnologizare și robotizare, au dispărut muncitorii și au apărut operatorii, precum este la fel de adevărat că astăzi sunt pe cale să dispară creatorii din domeniul tehnologic (inginerii din toate domeniile de activitate), locul lor fiind luat tot de un fel de operatori, mai dichisiți, care „mânuiesc” inteligența artificială.

    Ajungând la acest capitol, al dezvoltării suprasaturate, nu pot să nu observ că mare parte din această dezvoltare dăunează omenirii și vieții pe pământ. Pericolul cel mai evident acum sunt războaiele scăpate de sub control. Așadar: anihilați războaiele!