Rădăcini și/sau eprubete

     Creatorul vieții pe pământ este Dumnezeu. Aceasta este o aserțiune pe care o îmbrățișează mulți dintre noi. Adevărul este că atât pentru credincioși cât și pentru atei este foarte greu să dezvolte o teorie indubitabilă asupra nașterii primului germen de viață. Fiecăruia îi lipsește acel clic, acel moment în care se transformă materia anorganică în materie vie. Fiecare se bazează pe o minune.

    Să lăsăm minunile în „plata Domnului” și în laboratoarele oamenilor de știință și să încerc să vă acomodez cu tema acestei priviri perste umăr. Cât de normal este să renunțăm la rădăcini și să apelăm la eprubete? Cât de sănătos pentru organismul și psihicul nostru este să renunțăm la natural și să acceptăm mutanți de origine animală sau vegetală? Cum adaptăm trecutul nostru empiric, rădăcinile noastre naturale, la infinitatea de soluții de multiplicare a vietăților? Am ajuns să mâncăm roșii cu gust de pepene și ne gândim cum să încrucișăm papagali cu elefanți.

    Să nu credeți că am un răspuns la toate aceste întrebări. De fapt nici nu cred că există un răspuns universal valabil pentru fiecare întrebare. Eu, tu, cel de lângă noi, prietenul nostru, dușmanul nostru, indiferentul nostru, fiecare avem propriile noastre răspunsuri la întrebările de mai sus și la multe altele, dar esența acestora este acceptarea necunoscutului sau refuzul de a părăsi obișnuitul. Este greu să faci parte dintr-o categorie și să o înțelegi pe cealaltă, asta pentru că fiecare latură se consideră superioară celeilate. Ar trebui să fii filozof.

    Eu nu sunt filozof, așa că mă raliez uneia din cele două moduri de a înțelege evoluția. Rămân la rădăcini și folosesc eprubetele pentru experiențe anorganice, mai apropiate de epruvete decât pe post de utere. Opinia noastră nu ne face mai deștepți sau mai puțin inteligenți. E ca la clacă: tu-mi faci/spui mie, eu îți fac/spun ție ș-apăi „hai noroc, mâine e o nouă zi!”. Și totuși nu e chiar așa. Curiozitatea, speranța și frica sunt trei elemente care dau consistență viitorului. Credința diminuează fiecare dintre aceste elemente.

    Cam același lucru este și inteligența artificială. Este un mutant al inteligenței naturale. La început se spunea că roboții au inteligență, ceea ce era complet lipsit de sens, roboții nefăcând altceva decât ceea ce erau programați să facă. Acum denumim inteligență artificială capacitatea unor aparate sau fișete electronice de a stoca „obiceiuri”, ca apoi să interpreteze posibile reacții în situații noi, nemaiîntâlnite (nestocate). Mărturisesc că în urmă cu 30-40 de ani nu credeam că așa ceva este posibil. Mă cam sperie gândul că peste vreo 20 de ani vom primii ordine de la niște ceva-uri hipernuștiucum.

    Dar, deocamdată avem de rezolvat pe planetă aceste amenințări nucleare venite de peste tot și atotdistrugătoare. Un prim pas ar fi să anihilăm războaiele!