Arătătorul și mijlociul

     Ne-am obișnuit ca cele două impricinate, despărțite sub forma literei V și îndreptate către naltul cerului, să reprezinte semnul victoriei, al reușitei. Pentru orice reușită însă este nevoie de muncă. De muncă, de talent uneori și de hazard. Cu cât proporția de muncă este mai mare față de celelalte componente ale reușitei, cu atât satisfacția izbânzii este mai bogată. Cu cât capacitățile noastre fizice, artistice sau intelectuale au participat mai intens la obținerea reușitei, cu atât sentimentul de mândrie ne copleșește pe de-a-ntregul.

    Luate separat, semnificația simbolică a celor două degete nu mai are nici o legătură cu actul pozitiv, demn de dat ca exemplu generațiilor viitoare. Degetul arătător, cel despre care ni se spunea în copilărie să nu-l îndreptăm către alte persoane, este folosit cu prioritate pentru a acuza. Cel mijlociu, cel mai lung al mâinii, în ultimii 30 de ani este folosit în special pentru a înjura. Acuzele și injuriile nu fac în general obiectul privirilor mele peste umăr așa că nu dezvoltăm aceste subiecte.

    Rămânem la subiectul victorie și predicatul a învinge. Victoriile din artă sunt cele mai nevinovate dintre victorii. În trecut premiul în artă era reprezentat doar de aplauze, de recunoaștere, de emoție și mai rar de invidie. Astăzi doza de invidie a crescut deoarece și arta a început să fie apreciată prin bani. Rar se mai întâlnesc artiști fără spirit mercantil, fără a se orienta spre profit. Asta indiferent de valoarea actului artistic. De la mărțișoare la capodopere ale artelor plastice, ale muzicii, ale prozei și poeziei, ale fotografiei... toate astăzi se învârt în jurul prețurilor. De la câțiva firfirei la sute de milioane de dolari.

    Victoria în sport ar trebui să fie la fel de nevinovată. Să fie doar o competiție între doi indivizi sau între două echipe. Astăzi, când răsplata a început să aibă dimensiuni apreciabile au început și faulturile. Nu numai pe teren, în apă sau în aer, ci și în vestiare, în viața socială sau cea personală. De la o simplă ținere de tricou s-a ajuns în ultimii ani la șantaj, răpiri sau chiar crime. Dacă am lua ca exemplu fotbalul, sport în care, cu toată universalitatea lui, nu se învârt cei mai mulți bani, am observa înrăirea relațiilor de joc, a conexiunilor dintre adversari și o anume larghețe în acest sens a regulamentelor de joc.

    Victoria în actul creativ la locul de muncă se reflectă astăzi mai mult prin cifra de afaceri decât prin importanța și aplicabilitatea unei inovații sau a unei invenții. Condițiile de trai, sănătatea, nivelul de cultură, emoția și spiritul civic nu mai sunt pe primul plan. Astăzi contează câștigul financiar. Contul din bancă decide dacă îți iubești copilul sau nu. Mașina pe care o conduci arată dacă ești „tare” sau pleavă. Câți oameni mai merg astăzi la muncă din plăcere?

    Victoria în plan familial este un capitol aparte. Dacă ai impresia că făcându-i cadou copilului tău un Ferrari pe când acesta nu și-a terminat studiile liceale este o realizare sau dacă îi obții un carnet de conducere pentru că poți, atunci te înșeli. Dacă însă l-ai învățat să respecte munca, să se integreze în societate și să fie atât îndrăgit cât și respectat de aceasta atunci poți avea sentimente de mândrie. Te poți considera victorios. Mulți spun că a lăsa pe cineva să greșească este un act educațional. Până la un anumit nivel al greșelii și al suportabilității acesteia este benefic, dar tot mai bine este să aplici prevenția înainte.

    Cea mai urâtă victorie după părerea mea este cea din războaie. Mai ales a celor datorate terorismului sau a celor de cucerire. De ce? Pentru că acestea nu ar trebui să existe. Opriți războaiele!