Duminica dimineață cerul încă nu era senin, dar arăta mai bine decât se preconizase. Mai plângea fără lacrimi dar se simțea că va fi o zi bună pentru o ieșire. După încorsetarea din izolare am mai așteptat 3-4 zile până se ne luăm inima în dinți și să pornim într-o vâjâială. Jimmy, pe bancheta special pregătită, Adriana la volan și cu mine pe post de copilot, sponsor, simplu pasager și material pentru vărsat năduful pentru toate greșelile altora din trafic, ne-am întins cu speranță, după ce am alimentat „full, vă rog!”, pe șerpuitoarea panglică kaki prin Odoreu spre Maramu'.
Invitata noastră de onoare, Victoria, se afla în locașul propriului mijloc locomotoriu de pe bancheta din spate a mașinii copiilor noștri Geta și Decebal. Chiar ziceam mai în glumă mai în serios că Victoria este geto-dacă. Ochii iei mari, deocamdată rotunzi, frumoși, curioși, mereu surprinși de ce se întâmplă în jurul ei au avut un licăr de surpriză atunci când ne-a zărit. Parcă am surprins și o mică bucurie. Nu ne mai văzusem de vreo trei săptămâni. Ne-am protejat reciproc. E adorabilă!
Ne apropiem de Apa. Oare ce mai face Vezu? Îl sun. Încheiem cu „Mulțam pentru telefon!”. Până la Baia Sprie am o sesiune de convorbiri telefonice cu ceilalți copii ai mei, în ordinea în care am făcut cunoștință: Gruiță, Darian, Mela, Gruiță mic și Cătălina. Apoi fratele Marcel și surioara Celuța. Într-un final l-am sunat și pe Costel, vărul meu de suflet, amintiri și emoții. Tânjeam să fi fost toți într-un grup, cum am mai fost, dar prudența a fost lozinca noastră de căpătâi în această deplasare.
Poartă, poartă poartă-ne...!
Facem la dreapta spre Cavnic, las telefonul să alunece spre ceva buzunăraș al mașinii și mă delectez cu priveliști de ieri și de azi, de departe și de aproape, de lemn și ciment, de arături, păduri și creste, de iubire și năzuință. Frumoase locuri. De fiecare dată când le privesc mă simt de aici, din spațiul acesta intra și extracarpatic. Apar petice de zăpadă care în scurt timp devin fâșii, apoi pături. E cam veche, era să zic murdară, dar natura nu murdărește decât cu ajutorul nostru.
La Cavnic nu ne oprim. E prea aglomerat. Cele peste 150 de mașini aliniate surprinzător de ordonat pe stânga sensului nostru de mers (pârtiile sunt pe dreapta) creau o forfotă de trupuri de-a lungul șoselei care m-au făcut să pierd momentele în care aș fi putut să-mi arunc privirea spre pârtii. Nu-i bai! Ne întindem la drum spre Ocna Șugatag prin vestul Crestii Cocoșului, monumentul natural fără silicoane al Gutâiului. Mirific. Nu doar creasta ci și ceea ce străjuiește în curbura arcului Carpați, vorba cântecului.
Iz de Iza
Brebul, acest colț de plai încă nealterat, este menționat sub numele de Vallis Olahalis sau Hodpataka, care s-ar traduce prin „satul pârâului cu brebi” (brebul fiind un animal european înrudit cu castorul nordamerican). Citisem asta pe undeva. Sun la Pop, asul din deal, prietenul meu din Ocna Șugatag și îl rog să ne pregătească câte un ceai. Se bucură. La Popasul din Deal, pensiunea lui pentru care mi-am permis calamburul anterior, era destul de multă lume, aproape 50% din capacitatea restaurantului. Găsim totuși o masă nu prea înghesuită și mai depărtată de alte mese ocupate și transformăm ceaiurile preconizate în ciorbe. Doamne, cum poate o simplă ciorbă de legume să scoată în evidență o bucătărie tradițională și un bucătar priceput.
Unghiuri bârsănești
O tăiem spre Bârsana. Mi-am dat seama că aș putea arăta și altora ce mă impresionează pe mine și încep să fac poze cu telefonul. Meleagurile se perindă în zig-zag legate prin fire autentice de volanul Adrianei. Mănăstirea ne întâmpină, pentru prima oară de când s-a întemeiat, fără nici o noutate. Ba parcă un pic mai săracă. E februarie totuși. După un an de pandemie.
Voici, voila...
După ce am privit plin de încredere ochii Domnului și al Maicii Sale în biserica veche, prima în jurul căreia s-a întemeiat comunitatea monahală, am urcat la etaj, în construcția supraetajată unde am făcut ceea ce îmi propusesem de mult să fac. Zugravul acestui lăcaș a împânzit zidurile interioare cu o grămadă de povești biblice alcătuite din imagini și scrieri. Mi-am pus ochelarii mei de distanță, m-am așezat în fața altarului și am început să buchisesc litere înșirate naiv pe zugrăveală. Mi-a luat 20 de minute să citesc și să înțeleg cele câteva rânduri gravate. Chiar dacă textul era scris într-o română bisericească, literele erau un conglomerat de caractere grecești, slave, romane și uneori mi s-a părut, arabe (glumesc!). Cum în afara slovelor romane nu am o pregătire lingvistică, decât ca autodidact, mi-a luat cam mult până m-am dumirit. Am înțeles aproape tot.
Comandă Victoria!
Decii probabil s-a plictisit și au plecat înainte spre Sighetu Marmației. Am dat o tură rapidă prin interiorul mănăstirii căutând niște unghiuri mai altfel pentru imortalizare (nu prea mi-a reușit) și am pornit spre mașină unde, ce să vezi, Jimmy o lămurea pe Adriana să mă aștepte și pe mine. La Sighet aveam destinație exactă: Casa Iurca de Călinești. De mult ne propusesem să mai trecem măcar o dată prin acest local de familie, a cărui bucătărie vă invit să o apreciați pozitiv sau negativ, după cum vă e pofta. În trecut, de multe ori, cetere și zongore cu trupe de dans înfrumusețau serile vesele tradițional maramureșene, seri la care am participat și eu cu diverse grupuri. Acum doar o muzică discretă, populară de of și de petrecere, de foarte bună calitate, venită din Basarabia, Moldova, Dobrogea, mahalaua bucureșteană, Teleorman și restul Olteniei, Banat, Crișana, Ardeal și bineînțeles autohtonă mi-a străbătut toată tinerețea, anii de studiu de departe de casă și de cei de acasă, întemeierea familiei și dezvoltarea ei. Totul sub farfuria din piatră încinsă pe care sfâria un „Chateaubriand” gătit parcă de vicontele Francois - Rene, acompaniat de niște legume la grătar dumnezeiești. Multe amintiri, mulți prieteni uitați care au apărut neașteptat din cotloanele memoriei necondiționate...
Noi
După câteva ore părăsim localul parcă mai buni. Victoria a fost o superbă! N-am cum să vă redau ceea ce am simțit privind-o. Decii mă anunță că o taie către casă mai repede că așa a pretins Victoria. Mă uit la ea și îl cred. Geta mă tachinează că ea ar fi nora mea preferată și eu rămân tare pe poziții: toți copiii mei sunt egali în inima și mintea mea!
Petre cu berbecii săi
În drum spre casă ne mai oprim la Butoaiele lui Solomon în Săpânța să împart niște cărți de vizită și la Petre, prietenul meu de la cabana Sâmbra Oilor (Dealul Huta Certeze) în pasul Huta (Pasul Cireșului, Pasul Fărgău sau Sâmbra Oilor fiind alte denumiri ale locului). I-am promis că voi scrie ceva despre el. Sper să mă pot ține de cuvânt.
Acasă îl plimb puțin pe patrupedul Jimmy, după care, îmbrățișat cu Adriana, ne aducem aminte cum în urmă cu 39 de ani și o zi cineva a vrut să mi-o fure îmbrăcată în mireasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu