Din nou acasă (reciclare)

   Mergeam în vânt cu părul zburlit, cu gândul vraişte şi cu obrajii plânşi de lacrimi seci. Nu căutam vinovaţi, nu cătam vini şi-mi ţuguiam buzele într-o singură întrebare adresată înaltului cerului, brizei de răsărit, apusului de soare, gheţarilor nordului şi Saharei încremenite: De ce?
    Băjenie, ce mai... Am fost prea slab să pot trece peste goliciunea din sufletul meu, goliciune ce s-a implantat şi în mintea mea şi s-a transpus aşijderea pe coala electronică a computerului. Chiar dacă am urmărit mai de aproape sau mai de departe zbaterile lui Moldovan, orgoliile pubere ale lui Vasile, lameurile lui Zamfir, discreţia fermă a coanei Andronache, implicarea tătucăi Pancu, sprijinul nonşalant al lui Niculae şi, în general, eforturile întregului colectiv de pe Giuleşti nu am avut puterea să-mi exprim deznădejdea, hula şi imprecaţiile. Încurajarea, tenacitatea, tăria de caracter, vrednicia erau elemente pe care aş fi vrut să pot să le exprim, dar tastatura rămânea neatinsă.
   Uneori am simţit nevoia de resetare. Gata şi de la capăt. Poate era mai bine, poate nu... Poate eram mai mândri, poate mai demni de milă... Poate eram mai umili, poate ne disipam... Oare cum ar fi fost să lăsăm "farmecul" lui Copos, acest Cezar şi Nero al Rapidului, să dăinuiască mistuit doar în muzee şi situri de conservare. Noi, ceilalţi, să fi reînvăţat să gângurim, să fi mers de-a buşilea până am fi dat de un perete. Să ne fi ridicat pe picioruşele încă revene şi să ne fi frecat mânuţele, aşa, ca şi cum am fi terminat o treabă şi să ne fi apucat de alta. Să fi reinventat roata şi alfabetul. Să fi numărat din nou de la unu. Să fi fost din nou în faţa primei iubiri, să fi avut primele realizări, să  fi năzuit spre primele mari performanţe şi, într-un final, să fi reuşit.
   Am fi putut merge apoi în acele muzeee şi situri de conservare cu un buchet de medalii şi să fi spus: "Am învins, dar fără voi n-am fi existat!".
   Poate e mai bine aşa... Poate nu...