luni, 13 ianuarie 2020

Doare, doare tare

   Nu credeam să mă afecteze vreodată nepăsarea altora. Cu toate că „Prins” a fost, după părerea mea, romanul de căpătâi al lui Petru Popescu, nopțile acestea un alt titlu de-al lui îmi sfredelește perna: „Dulce ca mierea e glonțul patriei”.
   Mulțumesc tuturor colegilor din presa sătmăreană din ultimii 30 de ani pentru clipele uneori frumoase, alteori tensionate, uneori fericite, alteori triste, uneori spectaculoase, alteori terne... pe care le-am petrecut împreună. Acest „mulțumesc” nu este un „adio”. Nici pe departe. E doar un punct de inflexiune. Probabil că în anul ce tocmai a început voi așterne în arhive scurte amintiri din acești 30 de ani în care, mai ales în prima lor parte, mi-am neglijat de multe ori interesele mele curente, adică familia, dezvoltarea personală (educația, cultura), unele mici plăceri (cititul, cuvintele încrucișate, logica...). Mulțumesc-ul nu este nici fățarnic nici ipocrit. Chiar a fost formidabil. A fost o perioadă care mi-a adus foarte multe satisfacții. Vedeam cum munca mea, munca noastră, se transpune într-o presă de succes. O presă pe care am extins-o și în afara coloanelor Gazetei de Nord-Vest și a Informației Zilei, cotidiene la care am fost angajat. Am extins-o prin contribuții la Solstițiu, Samtel, Radio 1, Sportul Românesc, Gazeta Sportului, Prosport și „înainte” prin Gazeta Matematică, Pentru Patrie (când eram în armată), Labirint sau Rebus. Am extins-o prin participarea activă ca inițiator și membru fondator al unor organizații/instituții la nivel național care să ajute presa în general și presa locală în special (Asociația Patronală a Editorilor Locali - APEL, Biroul Român de Audit al Tirajelor- BRAT). La Apel am fost vicepreședinte cu toate că nu eram patron, iar la BRAT am fost ani buni membru în Consiliul Director.
   Zilele acestea se împlinesc exact 30 de ani de când am citit în Cronica Sătmăreană Liberă că sunt invitat de către colectivul de redacție la o discuție în vederea unei eventuale colaborări... Cei de azi m-au uitat. Mulți s-au dus, mulți s-au distanțat, mulți nu știu. Pentru unul sunt incomod.
   Dar despre asta, așa cum v-am promis, mai vorbim. Vom vorbi despre (în ordinea în care i-am cunoscut) Bledea, Vădan, Baias și alți Ion-i pozitivi..., despre Bleau, Szatmari, Pop și alte flori cu cerneală pe petalii...
  

miercuri, 11 decembrie 2019

Primordiu

   Copitele potcovite loveau sacadat caldarâmul până la comanda „ho, brrr!” a vizitiului. Noaptea pătrundea prin „oblâncul” trăsurii chiar înainte de cântători. Nu ajunsesem să mai adorm pe drumul de la gară până la clădirea mare, neagră, unde a tras birjarul aproape de trotuar, dar nu am răspuns la întrebarea mamei, așa că m-a luat iubitoare în brațe, în timp ce omul cu pălărie și-a pus biciul în locul special amenajat și a coborât meticulos cele trei bagaje. Ce bine era în brațe la mama!
   Dimineața m-a prins măsurând pereții albi și tavanul parcă prea jos. Mama nu era lângă mine. Începuse serviciul. M-am dat jos din pat și am început să mă joc pe covorul prea scurt și prea îngust pentru a acoperi tot cimentul. Aveam un căluț mic din lemn și două mingiuțe umplute cu paie ce le căpătasem de la bunița (străbunica mea) la hramul bisericii din Darabani. Cum mă jucam eu așa, nu știu ce mi-a venit și mi-am pus un picior pe după cap. Sfruntându-mi norocul l-am pus și pe celălalt. După un timp am început să scâncesc. Nu prea știam unde mă aflu și dacă am voie să fac gălăgie.
   Norocul meu s-a numit tot mama. M-a repus pe picioare, mi-a dat o felie de pâine cu unt și parizer făcută soldăței, m-a îmbrăcat cât se poate de frumos și m-a scos dintre pereți pe un hol lung, cu băncuțe pe care stăteau vreo doi trei oameni. Mai târziu am aflat că sunt bolnavi veniți la doctor. La capătul coridorului am coborât un etaj și mama a bătut sfios la o ușă. Acolo era asistenta șefă: tanti Ludmila. Pe doctor l-am cunoscut în zilele următoare. Pe el și pe Luminița, fetița lui tanti Ludmila, care, în timp, mi-a devenit cea mai bună prietenă. Eram de-o vârstă, 4-5 anișori.
   Curând am descoperit întregul Mediaș. Era așa de mare...! Strada Carpați, pe care se afla dispensarul în care locuiam, începea de la piață și se termina la podul peste Târnava. Aici se afla inima muncitorească a localității din centrul țării, adică Emailul Roșu - fabrica de oale, tigăi și alte chestii din tablă, Salconserv - fabrica de conserve, un pâlc de blocuri de două sau trei etaje la parterul cărora se aflau alimentara, tutungeria, un atelier de reparații încălțăminte, o cofetărie și magazinul de carne. Le-am scris în ordinea în care le frecventam. Faptul că învățasem să citesc pe litere și să socotesc mă făceau plăcut și util. De la alimentară cumpăram zilnic o jumătate de pachet de unt și o sută de grame de parizer sau salam (nu aveam frigider), de la tutungerie luam cam o dată la două zile chibrituri și de un leu opt țigări Carpați (mama fuma), la atelier aveam treabă o dată la două săptămâni, iar la cofetărie ajungeam rar, cu Luminița și tanti Ludmila. La „Carne” mergea doar mama. Uneori.
   Ca să nu stau singur și ca să mai facă rost de un ban, mama ne-a înghesuit cu o fată pe care a luat-o în gazdă. Fata era femeie de servici la popicăria de deasupra pieței. Era curată și cuminte așa că ne-am înțeles bine. M-a dus cu ea de câteva ori să văd cum se antrenează popicarii. Doi-trei ani mai târziu eram destul de bun pentru vârsta și înălțimea mea.
   Cu timpul am aflat că strada Carpați nu este centrul universului. Rând pe rând am descoperit ICIL-ul (fabrica de lapte) în apropierea căruia stătea tanti Ludmila și avea televizor, parcul din centrul orașului, biserica cu acoperiș verde unde peste trei ani aveam să încep școala, cinematograful Maxim Gorki, clubul muncitoresc Emailul Roșu unde am văzut primul meci de fotbal la televizor și rapidist am rămas până astăzi, stadionul unde am văzut printre lețuri primul meci și am lovit cu piciorul pentru prima oară o minge de fotbal adevărată. Din aceea cu șiret. Era derbi. Juca Gaz Metan Mediaș cu Vitrometan Mediaș în Cupa României, pentru că erau în divizii diferite. Bine! Asta am aflat mai târziu. Pe atunci aveam probleme cu ținutul scorului. Mă tot întrebam de ce atunci când echipa condusă dădea un gol nu se scade de la cealaltă un gol. Ar fi fost mai simplu decât să tot aduni. Mai ales la noi, în spatele blocului, printre copaci. Gara și Dumbrava le-am găsit mai târziu. Parcă nu Dumbrava se numea... Nu mai țin minte.
   A! Am uitat să vă spun. Până să ajung la grădiniță, primele patru cinci luni mama mă coafa și îmbrăca precum o fetiță. Aveam părul lung, bălai spre șaten și ondulat, iar rochițele mă făceau chiar „frumoasă”. Când am împlinit cinci ani tovarășa educatoare a venit la noi, în spatele dispensarului, mi-a adus o rachetă din tablă și un ceas de jucărie care arăta implacabil doar ora cinci și a lămurit-o pe mama să mă facă din nou băiat. Chiar nu mai țin minte ce reacție am avut.
   Năpasta a venit spre toamnă. Am făcut tuse măgărească. Pe atunci rata de mortalitate la tusea convulsivă în rândul copiilor era destul de mare. O dată cu mine s-a îmbolnăvit și Luminița. Doctorul le-a spus părinților să ne ducă cu avionul. Mama a făcut ce a făcut, s-a dat peste cap, m-a dus la București și m-a urcat într-un avion de Bacău. De acolo ne-am întors acasă. Luminița, care a fost dusă la bunici într-un sat nu știu pe unde, murise.
  

joi, 21 noiembrie 2019

Votez pentru că...

   Votez pentru că visez. Visez să nu mă mai intereseze ce fac Parlamentul, Instituția Prezidențială, Guvernul și partidele politice. Visez ca românul să nu mai omoare capra vecinului, ci să-i vândă acestuia varza pe care o produce. Visez ca „merge și așa” să reprezinte o variantă îmbunătățită. Visez ca doctorii, polițiștii, justiția... să aibă cât mai puțin de lucru. Visez ca nepoții mei să râdă mai frumos și mai sincer decât copiii mei. Visez ca spațiul și timpul să aibă aceeași valoare la Satu Mare ca la București, iar la București ca la, în ordine alfabetică, Berlin, Bruxelles, Londra, Madrid, Paris sau Roma. Visez ca cel care predă să aibă cunoștințe mai aprofundate decât ale aceluia căruia îi predă.
   Votez pentru că știu. Știu că viața pe care o ducem este frânată în dezvoltarea ei. Știu că nu există perfecțiune, dar un pas înainte înseamnă să te apropii de ea. Știu cât este aria cercului sau teorema lui Pitagora pentru că știu să le demonstrez. Știu că românii sunt inteligenți, talentați și muncitori fără să-mi confirme italianul, englezul, spaniolul sau germanul. Știu că există vf. Moldoveanu și Delta Dunării pentru că le-am bătut cu piciorul; Brâncuși și Eminescu pentru că am crescut la umbra lor; Ateneul Român și gorunul de la Țebea pentru că m-am adăpat din fluidul ce-l emană... Știu că există Everest și Estuarul Amazonului pentru că am avut învățători; Michelangelo și Shakespeare pentru că m-am înălțat prin spiritul lor; Wiener Staatsoper și ansamblul Stonehenge pentru că m-am adăpat din fluidul cel emană...
   Votez pentru că nu sunt singur. Nu sunt singur în mine. Nu sunt singur în familia mea. Nu sunt singur în anturajul meu. Nu sunt singur în lumea mea.
   Votez pentru că vreau. Vreau să exist. Vreau să existăm. Vreau să am încredere. Vreau să visez. Vreau să știu. Votez pentru că nu vreau să dau vina pe mine.

marți, 12 noiembrie 2019

De zbateri

   Eram la Hamburg. Spre nouă dimineața. Călătorisem toată noaptea. Mai era ceva timp până să se deschidă zăvorul. La poartă erau circa 40-50 de persoane. Ne-am hotărât să bem un ceai pe undeva și să ne întoarcem ca să ne ducem la bun sfârșit intenția. Ceaiul, sendvișul și cafeaua au dispărut în liniște. Ne întoarcem la poarta ferecată și... ce să vezi... De la poartă, pe lângă ziduri, se formase o coadă de circa 200-250 de persoane. Ne așezăm cuminți la coadă. Era în jur de 9,30. După vreun sfert de oră mi se pare că ne mișcăm cam greu. Trec dea lungul siluetelor mai mult tăcute decât dornice de conversație, ajung la poartă și mă dumiresc. În curtea largă mai erau cam tot pe atâția dornici de a vota. După circa patru ore în care răbdarea unora a cam ajuns la limită, inclusiv a unuia dintre noi, am ajuns în cabina de vot. Eram și nu eram hotărât pe cine să votez. După vreo trei minute de zbateri, după ce am citit pe toți candidații eligibili pentru un scaun la Parlamentul European, m-am hotărât să votez persoane nu un partid. I-am luat doar pe cei care îi cunoșteam (sau aveam impresia că îi cunosc) și după o recântărire am pus ștampila pe cei cu puteri native latente.
   Afară se apropia de ora două a după-amiezii și coada era de circa trei ori mai lungă decât cea la care ne așezasem. Hm! Mulți dintre ei nu mai aveau cum să ajungă să voteze. Mi s-a părut corect să nu le spun nimic. Cine știe... poate se întâmplă o minune... Cam 60-70% din cei prezenți susțineau cu tărie că USR ne va salva. Vreo 15-20% păreau dispuși să meargă pe un partid tradițional: PNL. Cei cu PSD-ul ori nu existau, ori nu aveau curajul să se pronunțe. Marea majoritate erau tineri între 20 și 40 de ani. Unii cu copii, alții cu copiii altora pentru a se putea băga în față. Niște viitoare mame autentice, altele prefăcute... În fine, marea masă a oamenilor era civilizată. Ceva rumoare s-a făcut când a venit cineva și a anunțat că mașinile cu număr de România au fost amendate pentru parcare ilegală.
   După cinci luni și două săptămâni m-am aflat, alaltăieri, din nou în fața urnei. Din nou zbateri. Când am plecat de acasă știam doar pe cine nu votez. Dacă ăla n-ar fi semnat... dacă celălalt n-ar fi negat... dacă ăsta n-ar fi cerșit... Din capul locului am decis să nu votez un anumit partid ci omul și uite așa, de la o zbatere la alta, m-am trezit punând ștampila pe omul de cultură.
   Dezbateri. O lege nescrisă a alegerilor prezidențiale spune că cel mai slab în sondaje are câștig de cauză (în sensul că își îmbunătățește procentajul) în dezbateri directe. Acesta este motivul pentru care în primul tur toată lumea provoca la dezbateri doar pe cei aflați în sondaje înaintea lor. În turul doi o dezbatere neamț - docilă este imposibilă. Nu are cum să aibă loc. Docila a făcut o provocare. Neamțul n-a ridicat mănușa. Deocamdată. Eu cred că nici nu are să o ridice. Mai cred că dacă ar ridica-o, docila nu s-ar prezenta.
   Propunerea mea ar fi ca cei doi, fiecare separat dar concomitent, să se pună la dispoziția a câte unui juriu format din cinci jurnaliști, din toate mediile (TVR, DiGi 24, Antena 3, PRO TV și Realitatea) și să răspundă la patru întrebări de la fiecare jurnalist. Pentru ca talentul meu de regizor să se apropie de perfecțiune (sâc!) mai propun ca în final, fiecare din candidați să poată pune o întrebare celuilalt candidat prin intermediul unui membru din juriu.
  
  

vineri, 18 octombrie 2019

O toamnă frumoasă

   Atunci când frunzele viței de vie prind o dantelă ruginie, iar boabele de struguri se îndulcesc mângâiate de soarele din ce în ce mai pieziș, atunci începe toamna. Atunci când frunzele nucilor se aștern prin livezi peste fructele decojite de verdele ce feștelește mânuțele nerăbdătoare, atunci e toamnă. Atunci când frunzele stejarilor îmbrobodesc obrajii cărărilor de munte lăsând din ce în ce mai golașe coroanele tăcute precum condorii, atunci e toamnă iar.
   E toamnă și pentru Irina Begu, care a lăsat marile turnee de tenis cu zeci de mii de spectatori și milioane de telespectatori pentru anonimatul unei săli de sport din Szekesfehervar, cu lumina deranjând prin ferestre (vezi foto, astăzi, 6-1, 6-3 în sferturi cu slovaca Rebecca Sramkova, într-un turneu anonim ITF feminin), în condiții de joc mult inferioare locului 115 pe care îl ocupă în acest moment. Nostalgia acelui loc 22 din topul mondial a cuprins-o la 5-0 în setul secund. Au trecut trei ani de atunci. A trecut și ea de momentul amintirilor. E toamnă și pentru ea. Face o figură plăcută în turneele de dublu, unde experiența are atuuri în fața condiției fizice și reflexele în fața anduranței.

   Să revenim la fotbal. După părerile controversate asupra rezultatelor naționalei lui Contra în antractul dintre etapele a XII-a și următoarea, să privim spre Liga noastră cea de toate serile:
   Capul de afiș al etapei se va disputa la Cluj în singurul meci de sâmbătă. Craiova va încerca să profite de incapacitatea lui Dan Petrescu de a se ocupa de două lucruri concomitent, incapacitate deocamdată doar proverbială pentru că, încă de la alcătuirea loturilor, a demonstrat că are atenția distributivă. Mizez (imaterial) pe victoria gazdelor.
   Luni seara se dispută, consider eu, al doilea joc ca importanță din această etapă cu număr fatidic: derbiul Moldovei de nord că în sud nu mai avem echipe. Interesantă este și distribuția celor 14 echipe din primul eșalon: două din Moldova, patru din Ardeal și opt din restul țării (sâc!). Orice rezultat este posibil. Chiar și o victorie la scor a uneia dintre combatante.
   Urmează un set de trei meciuri interesante în care oaspetele sunt mai mult (Viitorul) sau mai puțin (Gaz Metan și Astra) favorite. Gazdele, Dinamo în cazul găzarilor și Sepsi în cazul giurgiuvenilor, au doar șansa victoriei la limită sau a egalului de salon. Cei de la Clinceni nu au nici o șansă. Nici măcar pe cea datorată unui joc prost al Viitorului sau al unei eventuale superiorități numerice.
   Jocul SB-iștilor la Ploiești, unde gazde sunt ChindiaTârgoviște, ar trebui să le arate exact unde se află în acest moment numele sonore din componență raportate la poziția din clasament. O victorie m-ar face să mă repoziționez față de valoarea de antrenor a lui Vintilă. Totuși sper că Moldovan își va impune punctul de vedere.
   Meciul rămășițelor este chiar în deschiderea etapei la Tg. Mureș. Titlul de gazde îl poartă Hermannstadt, iar cel de oaspeți Voluntari. Cred că ardelenii se vor impune lejer. Chiar la scor...
  
  

marți, 15 octombrie 2019

Bârna de sub privirea lui Barna

   Barna oriunde se uită vede doar bârna sa, adică toiagul de președinte. Nu-i pasă că e doar o nuia. Orgoliul său nemăsurat îl face să calce pe interesele propriului partid și a propriului electorat. Pentru a-și atinge ținta, deocamdată turul doi, Barna are nevoie ca doamna docilă să rămână la guvernare. Doar așa electoratul PSD va oscila (diviza între PSD, Pro România și, în mintea lui, USR). Dacă PNL preia hățurile este posibil ca Barna să-și ia adio de la turul doi. Mai corect spus va fi la mare luptă cu actorașul de astăzi, actorul de ieri.
   Barna este conștient de imposibilitatea ca alegerile anticipate să aibă loc dar haosul creat îl avantajează pe el. Pe el personal. Nu partidul lui, nu electoratul lui și, mai ales, nu românii de rând. Din contră. Adică nu vom avea buget și automat vom avea nimic. Dacă USR (USR, nu Barna) nu ia măsuri este tot un fel de PSD. Restul sunt numai sloganuri. Cred că vor avea o surpriză mare la alegeri. Cred că românii s-au fript de prea multe ori ca să mai admită un fripturist.
   Cea mai cerebrală atitudine în aceste zile o are Ponta, dar el are prea multe tinichele legate de coadă. Chiar dacă în atitudinea sa se remarcă faptul că nu se promovează absolut de loc pe sine, ideea de al băga pe actoraș la înaintare arată că îi trebuie cineva ușor de manipulat. Am zis corect: actorașul este ușor de manipulat! Aura de personalitate puternică este doar un fals. Gândiți-vă doar ce roluri a jucat pe scenă și în platouri. Orice regizor de valoare folosește în rolurile personajelor actori al căror caracter se apropie de ceea ce a gândit scenaristul sau de ceea ce crede el că a gândit scenaristul.
   Urgența este justiția și alegerea primarilor. Din păcate acestea nu pot fi aduse la normal decât prin intervenția în forță. La vot nu va ieși nicicum. Pentru justiție sunt prea mulți penal(izabil)i și întovărășiți în parlament ca să iasă la vot, iar pentru alegerea primarilor în două tururi PSD-ul și UDMR-ul au controlul și, în cazul acesta, disciplina de partid necesare.
   Nici despre Johannis n-am cuvinte foarte bune dar, la această oră, se dovedește că și-a jucat bine rolul de candidat. Probabil e cel mai puțin implicat în rostogolirea de rău augur a politicii românești. E singurul care a mai încercat să frâneze bolidul. Cu saboți de catifea nu avea cum, iar piciorul în prag nu l-a pus de frica durerii de la degetul mic. Pentru el era mai aproape decât durerea poporului. Deocamdată altul nu avem.
   Despre ALDE nu prea am ce spune. Oricum în șapte-opt luni dispare sau se înregimentează în alte variante. Nu exclud nici o alipire de USR dacă Barna nu pică după prezidențiale (dacă intră în turul doi nu pică, dar nici USR-ului nu-i va fi mai bine). Cel mai haios ar fi o alipire Băsescu - Tăriceanu dar nu e posibil așa ceva. Hă, hă... cu Petrov?
   Despre PNL nu am spus nimic. Nu știu ce să spun. Faptul că și-a asumat conducerea guvernului cu toate aceste belele pe cap mă fac să pun capacul pe călimară. Cu speranță. Cu toate că știu că iar se va dovedi că speranța moare ultima. Da-le-ar Domnu' minte!

joi, 3 octombrie 2019

Derbi

   În urmă cu aproape 11 ani scriam despre originea cuvântului derbi, adică despre Derby:

    „Oraș în mijlocul Angliei. Cam de doua ori cât Satu Mare. Nod de cale ferată. Industria siderurgică reprezintă ocupația celor mai multi angajați. La număr nu sunt departe nici cei care construiesc motoare Rolls Royce pentru avioane. Dacă te duci până acolo poți admira o catedrală din secolul al șaisprezecelea și un muzeu al mătăsii.
    Motivul pentru care am adus in discuție numele acestui oraș se leagă totuși de sport. Toată lumea știe ce este un derby [pronuntie: da:bi]. Cred că mai puțini știu de la ce vine denumirea. Nu prea are legătură cu orașul Derby decât prin faptul că aici aveau loc în secolul trecut curse de cai. Mai la sud și mai la vest de Londra se află o altă localitate implicată în acest traseu: Epsom. Aici nu este numai un important colegiu englez ci și un hipodrom celebru cu o sumedenie de curse de cai. Fiecare cursă poartă o denumire. In secolul al XVIII-lea, prin 1780, s-a născocit o cursa căreia i s-a dat numele "derby" dupa locul de obârșie al organizatorului, contele Edward Stanley. Este o cursă care se desfășoara și astăzi la Epsom. O cursa clasica de trap, uneori de galop, a armăsarilor (nu si a iepelor, motiv pentru care astăzi, în Anglia, nu exista derbiuri feminine la nici un sport) în vârstă de trei ani.
   Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat ca un strănepot al acestui Edward Stanley, Henry, a fost membru de onoare al Academiei Române. A făcut în Principate o ancheta în legătură cu justețea luptei pentru unire. A alcătuit totodată o antologie în 1871 din poeți români dintre care nu au lipsit Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu sau Cezar Bolliac.”