vineri, 10 aprilie 2020

Voroave către Victoria

 Atunci când inima te-ngehesuie și mintea-ți dă iertare,
 Atunci când foarfecele taie cu îngăduința ta,
 Atunci când logica îți spune că nu e de pierzare,
 Abia atunci copilă, încredete în ea.
                                  Cum vrea

 Iubește fluturele și șpanul deopotrivă,
 Urăște doar o umbră sau vreun gând spulber,
 Copilărește cum nimeni nu-ți stă împotrivă
 Și soarta îți va fi doar drum către reper.
                                 Aievea

 Aduți aminte fată că mama ți-e suport,
 Adu-ți aminte scumpo că tac-tu-i o racletă,
 Strînge-n tine sevă, și măduvă, ș-efort
 Ș-apoi trimite-n lume simbolică navetă
                             Cu rost de stea

miercuri, 8 aprilie 2020

Mirel Rădoi, selecționerul echipei naționale de fotbal, intervievat astăzi de mine.


Cum credeți că vor depăși componenții echipei naționale această perioadă (atât la nivel de grup cât și individual)? Credeți că vor fi componenți problemă în acest sens? Dacă da, se lucrează individual cu ei?

În primul rând, toți jucătorii din circuitul echipei naționale se află acum în programul cluburilor de care aparțin. Ei urmează, așadar, recomandările și indicațiile fixate de staff-urile de la cluburi. Eu și colegii mei din staff-ul echipei naționale suntem în contact permanent cu ei, la fel preparatorul fizic e în legătură cu omologii lui de la cluburi, dar nefiind în perioadă FIFA, să îi avem la lot, coordonarea programului lor depinde de cluburi.
Nu am nicio îndoială în privința modului în care vor respecta recomandările autorităților pentru această perioadă și nici în ce privește recomandările de pregătire fizică, ce țin de viața de fotbalist. Și spun asta inclusiv în urma discuțiilor avute cu ei. Sunt jucători reponsabili, înțeleg pericolul și au grijă de ei și de familiile lor.
Cred că această perioadă va fi un test pentru fiecare dintre noi și vom ieși toți mai puternici.

Considerați că aceste amânări ale disputelor oficiale sunt benefice sau malefice în privința calificării? Motivați vă rog răspunsul.

Faptul că nu jucăm meciul din Islanda în luna martie am considerat că este în avantajul nostru. Programarea inițială, în luna iunie, ne scăpa, cel puțin aparent, de grijile privind starea terenului și condițiile meteo. Dar evoluția situației generale a dus la încă o amânare, iar acum nu știm exact data acestei partide, așteptăm toți decizia UEFA. Oricum, noi eram pregătiți de acest meci și pentru luna martie. Cred că pe primul loc, acum, e sănătatea fiecăruia. Va veni vremea să ne gândim și la fotbal, sunt sigur de asta, dar va mai dura.

Cum vedeți viitorul echipei naționale prin prisma acțiunilor personale pe care le veți avea pentru îmbunătățirea sistemului de selecție și care sunt aceste acțiuni?

De la finalul lunii noiembrie până la oprirea competițiilor, atât eu, cât și colegii mei din staff-ul echipei naționale, am fost permanent prin țară și în străinătate la partidele jucătorilor noștri. Urmărim pe viu, analizăm, avem materiale. Mai mult decât atât, fiind selecționer U21 înainte, cunosc foarte bine jucătorii noștri, și tineri, și mai experimentați. Practic, din martie 2018, când am început ca manager sportiv al României U21, am intrat în circuitul loturilor naționale.
Nu cred că sistemul de selecție în sine e o problemă la naționala de seniori, marea provocare este să reușim împreună să aducem într-o formulă competitivă jucătorii cu experiență și talent, alături de cei tineri și la fel de talentați, care au demonstrat la nivel U21. Prin prisma acestor lucruri, cred că viitorul trebuie să sune bine.

În ce măsură vă puteți implica în procesul de selecție al echipelor reprezentative mici (copii, juniori...)? Nu pe „cine?” ci „cum?”

Eu sunt totdeauna deschis și dornic să ajut cu priceperea mea și ideile mele. Din fericire, modul de lucru la FRF este unul care încurajează colaborarea dintre selecționerii loturilor naționale, de la U15 până la seniori. De fiecare dată când pot fi de folos colegilor mei, o voi face cu toată inima. Dar nu cred că această implicare poate fi directă în procesul de selecție! Nici nu trebuie să fie așa!
Pot oferi o părere sau un sfat, dar e nevoie de decizia finală a fiecărui selecționer, la capătul procesului de monitorizare și selecție a jucătorilor, pentru fiecare lot. Ține de autoritatea și responsabilitatea fiecăruia. Atât în privința numelor de jucători, cât și în privința modului de selecție, la care vă referiți. Așa e corect și așa vom lucra.


Ce jucători născuți în județul Satu Mare sau care au jucat pe la echipe sătmărene îi aveți în vizor pentru lotul național, atât din cei consacrați cât și din cei tineri? Aș dori să-i și caracterizați puțin.

Doi dintre jucătorii pe care îi monitorizăm sunt Eric Bicfalvi și Adrian Rus.
Pe Eric, născut la Carei, în județul Satu Mare, îl știu foarte bine pentru că am fost și coechipieri o vreme. E un jucător care s-a impus într-un campionat puternic și care solicită foarte mult fizic, cel din Rusia. A ajuns la maturitate și cred că poate să ofere mai mult echipei naționale decât a făcut-o până acum. Depinde însă de traiectoria lui în lunile care vor urma după pandemie.
Pe Adi, din același județ, îl cunosc pentru că am lucrat împreună în campania Euro U21 din 2019 și este un jucător foarte talentat, un exemplu de seriozitate și un caracter extraordinar. Face parte din viitorul naționalei, din punctul meu de vedere.
Atât Adi, cât și Eric, au început fotbalul în Satu Mare, nu doar că provin din acest județ. Așadar, pe lângă potențial fotbalistic, eu cred că zona încă are capacitatea, prin oameni pricepuți și dedicați, să contribuie la șlefuirea și promovarea tinerilor noștri de valoare.

miercuri, 1 aprilie 2020

Frustrarea mea



   Nu știu ce se întâmplă cu lumea asta. Parcă suntem bătuți toți în cap. Nimeni nu mai muncește. Toți stăm cu mâna întinsă. Stăm ca măgarii în case și pământul rămâne nelucrat. Autoritățile seamănă panică. Presa seamănă panică. Mediile de socializare seamănă panică. Nu-i a bună! Trebuie să facem ceva. Suntem un popor harnic și curajos. Cel puțin așa ne-au învățat bunii noștri. Tot ei ne-au învățat să nu aruncăm nici ultima firimitură. Noi, acuma, aruncăm la coș toată munca noastră din ultimul secol. Vom ajunge la nivelul anului 1920. Ca după război. Foamete! Foamete! Foamete! Toate resursele noastre se duc pe apa sâmbetei. Stăm cu mâna întinsă să primim de pomană ultimele rezerve ale vistieriei statului. Haideți la muncă fraților!
   Nu vreau  să par deplasat. Înțeleg că trecem printr-o perioadă grea și condițiile nu sunt normale, dar nici să stăm cu mâinile în sân și să așteptăm să ne pice banii în poală nu-i bine. Fiecare avem câte o bucată de pământ pe care să o lucrăm. Din care să scoatem profit. Cât de mic. Unii au pământul pe lângă casă, alții pe ogoare, alții în câmpul muncii să spun așa. Pentru unii „pământul” poate fi locul de muncă sau firma proprie, pentru alții poate fi talentul. Nu renunțați la a muncii „pământul”. La unii li s-a desființat locul de muncă. Reorientați-vă cu grabă!
   Îl citez pe Cristian Tudor Popescu: „toți suntem răspunzători de ceea ce se va întâmpla cu noi”, chiar dacă nu-l simpatizez foarte mult. Trebuie să înțelegem că nu este numai vorba de noi sau de părinții noștri. Țara asta trebuie să aibă un viitor. Copiii noștri trebuie să aibă un viitor. Așa cum procedăm acum, și nu este vorba numai de pandemie, secătuim țara de toate rezervele ei. De toate valorile ei. De valorile supraterane, inclusiv cele umane, și de cele subterane. Practica populistă de până acum nu s-a transformat prea mult. Panica ce rezultă din pandemie face ca actuala guvernare să ofere, din nou, cadouri nemeritate persoanelor fizice și chiar la unele juridice. Sub pretextul că dă la cel ce n-are, nu face diferență că unii n-au pentru că nu muncesc, alții n-au pentru că nu merită și doar o parte au fost cu adevărat loviți de soartă. Criteriile de sortare a candidaților la foloase necuvenite sunt aproape inexistente.

   Haideți la muncă fraților! Haideți cu toții la muncă pentru sănătatea noastră și a celor ce ne vor urma!
                                                               
  
  

sâmbătă, 28 martie 2020

Doar dorință

Pășunea cântă sub bocanc
De bucurie multă,
Pe spate-s ud de la rucsac
Și pleata vântu-ascultă

În vale satul s-a ascuns,
Între pădure și pârău
Rămas în urmă pui de urs
S-audă șipot și durău

În față piatră și zăgani
Într-un contur pe cer
Ca într-o horă de țigani
Ce joacă-n șatră sincer

În trup zvâcnește-o bucurie
Ce doar un lup o poate-afla
Atunci când plin de reverie
Băună când s-aprinde luna



   Autocritică la „Doar dorință”

   Poate că autorul a încercat o poezie de patru catrene cu rimă încrucișată în ritm iambic dar, din punct de vedere tehnic, nu i-a prea reușit. Numărul silabelor fiecărui vers este cam aleatoriu variind între 6 și 8 fără o anumită logică. Iambul este faultat în două rânduri de troheu (ex: bocanc sau sincer). Catrenele sunt întradevăr catrene. Rima nu este chiar elegantă fiind pe alocuri forțată (ex: bocanc - rucsac, ascuns - urs) sau chiar inexistentă (afla - luna). Concluzia este că ne aflăm doar în fața unei încercări sau a unui ciot de poezie.
   În ceea ce privește conținutul avem cuvinte mai blânde față de versificator. Chiar dacă titlul arată o neputință, din conținut rezultă un tonus pozitiv și o cunoaștere a domeniului pe care îl explorează. Nu se înțelege bine dacă este vorba despre o călătorie solitară sau a unui grup. Optimismul reiese din cuvinte ca bucurie (folosit chiar de două ori) sau horă. Dacă însă încercăm să pătrundem mai adânc în mintea autorului am putea asocia aceste versuri cu însăși viața.
   Prezentul este elocvent în prima strofă în care autorul asociază zgomotul ritmic al pășunii ce a invadat cărarea, prea rar folosită de picior de om, cu un cântec. Concubinajul său cu natura rezidă și din „pleata vântu-ascultă”, adică șuvițele lungi de păr se joacă în funcție de direcția și intensitatea dictatoriale ale mișcării aerului. Faptul că a ajuns la acest nivel, pe pășunea alpină, și faptul că fericirea exultă din el înseamnă că este satisfăcut de ceea ce a realizat până acum. Poate că este chiar mândru.
   În strofa a doua apare trecutul. Cum spuneam, nu se simte un regret privind înapoi. De la apa cea mare și până aici, deasupra norilor și a florei de mari dimensiuni, a trecut prin mai multe experiențe, experiențe care nu l-au lăsat insensibil la viața din jurul său. Comunitatea, copiii, natura prin esența sa au răzbătut de la cursul lin la cel turbulent fără să-i curme aspirațiile. Se simte că în această călătorie  de ieri și până azi a acumulat un anumit grad de înțelepciune de care nu ar dori să se bucure singur.
   Viitorul? Viitorul este în sus. Spre cer. Dar mai e până acolo. Nici acesta, în viziunea autorului, nu-i plumburiu. Ba chiar se așteaptă la noi provocări până acolo sus, în vârful piscului. Se așteaptă la acumulări de noi învățături care să-i alimenteze dorința de a cunoaște. Se așteaptă la plăceri de alte nuanțe. Ați văzut vreodată vreun țigan care să cânte sau să danseze artificial sau fals?
   Există și un postviitor. Un viitor de dincolo de viitor. Un viitor cu chip de lup. Văzut de acolo de sus, din cer, acest lup, acest alter ego al celui ce-a înșirat aceste strofe, reprezintă puterea dominantă asupra celor știute și curiozitatea asupra celor neștiute.










vineri, 27 martie 2020

Brănișca

    Brănișca este un sat de pe Valea Mureșului, undeva între Deva și Ilia. Lunguieț, se desfășoară în principal între calea ferată și malul stâng al Mureșului. Oamenii locului, circa 700 de suflete, au căpătat înțelepciunea și fluența Mureșului. Sunt conștienți că toate au un început și un sfârșit. Ca și Mureșul. Tot ca și în cazul Mureșului ei nu știu unde se află acest început și acest sfârșit. Doar din cărți. Ei știu că începutul nu și-l pot aduce aminte iar sfârșitul și-l doresc cât mai departe. Până atunci laitmotivul Mureș se desfășoară pe firul vieții lor prin meandrele timpului și al întâmplării. Aici Mureșul, adică viața, curge lin, aproape imperceptibil. Din când în când clipocitul unui pește care mai ia o gură de aer străbate liniștea din jur precum câte o întâmplare banală dezbătută intens la biserică, crâșmă sau căminul cultural.
    Castelul Josika (se pronunță „ioșico”) provoacă isroria în acest sat comună. Construit inițial pe ruinele unei fortărețe militare din secolul al patrulea, castelul a fost în nenumărate rânduri dărâmat, reconstruit, ars, restaurat, părăsit, mutat, vândut, naționalizat și în sfârșit retrocedat. Numele de Josika îl poartă din 1784 după o răscoală a țăranilor de aici și nu numai de aici care a dus la pârjolirea acestuia. Miklos Josika l-a refăcut în același stil renascentist, cu patru bastioane și o capelă. Astăzi a mai rămas doar capela romano-catolică și un zid exteriot. În apropierea lor, în secolul XIX s-a construit un alt castel, în stil clasicist, care i-a împrumutat numele și renumele. Astăzi castelul găzduiește un „Centru de Asistență și Îngrijire”, mai popular spus „Casă de nebuni”.
   Pentru mine Brănișca a însemnat clasa a treia. Mama a fost din nou mutată cu serviciul. De data asta la Sanatoriul TBC Brănișca. Sanatoriul pe acea vreme, 1964-1965, se găsea tocmai pe domeniul Castelului Josika. Locuiam și noi pe acest domeniu, într-o construcție separată, fără etaj, în care se găseau șase locuințe de servici (cameră cu baie) de-a lungul unui culoar. Masa o luam la sala de mese înainte sau după ce mâncau bolnavii. Uneori mai mâncam și în cameră. Mergeam cu sufertașul (DEX - ansamblu alcătuit din câteva vase așezate unul peste altul și fixate pe un dispozitiv cu mâner, în care se transportă mâncarea) la bucătărie și aduceam cele trei feluri de mâncare.
    La școală mergeam dimineață. Adio limba germană. Aici eram cuplați cei din clasa a treia cu cei din clasa întâia în aceeași încăpere, cu aceeași învățătoare. Nici să mă pici cu ceară nu mai îmi aduc aminte de învățătoarea sau învățătorul de atunci. Atâta țin minte că nivelul meu de cunoștințe era mult mai ridicat decât al celor din jur. Uneori chiar mai ridicat decât al cadrului didactic. Nu știam nimic în plus la terminarea orei față de începutul acesteia. Ba, tot am aflat ceva. Că n-am voce muzicală. Temele mi le făceam în cameră sau afară. Uneori nu mi le făceam de loc. Străbăteam păduricea din soc și stejar de pe domeniu, până pe malul Mureșului. Aici aveam tot felul de activități. Lulu, colegul meu de bancă, și Sanda (o fetiță de grădiniță tare zurlie, nu sunt convins că acesta îi era numele) erau prietenii mei de hoinăreală. Ba pescuiam, ba învățam să ne sărutăm, construiam fluiere din lemn de soc, construiam bărcuțe din hârtie și le dam drumul spre Dunăre și alte cele. Bacul, aflat la la o distanță de două lanuri de trifoi în aval era o altă atracție. Veneau cărucioare, căruțe și uneori mașini să trecă dincolo, pe celălalt mal, la șosea. Treceam și noi, că ne lăsa nea Gheorghe. Ba, odată ne-a lăsat pe noi cu prăjina că el „mere să bea o țuică”. A venit repede înapoi și n-am reușit să traversăm pe nimeni. Mă și închipuisem un barcagiu din ăla cum văzusem la Sibiu într-o pictură. Fusesem cu școala din Mediaș la Muzeul Brukenthal. Altă dată ne-a învățat un bolnav să fumăm ramurile mai subțiri ale socului. Am tușit și am renunțat repede.
   Drumul de la școală la sanatoriu nu era lung dar mie îmi plăcea foarte mult. Clima, în general blândă, îmi favoriza fanteziile, gândurile mele zburând care-n cotro, spre diverse, realizări, planuri sau dorințe. Cu haina școlară dar cu pantaloni scurți eram puțin atipic. Mai puneam câteodată ghiozdanul pe marginea drumului și cu alți 7-8 băieți încingeam câte o partidă de fotbal având drept minge o consevă. Când se boțea prea tare o schimbam cu alta de la lada de gunoi a chioșcului (natura era mai curată atunci...). Foarte rar mai apărea și o minge de cauciuc. Alea de 13 lei erau grozave. Cine avea atâția bani? Mama avea un salariu de puțin peste 500 de lei din care trebuia plătită și masa.
    Când intram pe poarta sanatoriului cu ghiozdanul târându-l aproape după mine, cu hainele boțite și cămașa pe jumătate afară, aproape întotdeauna mă întâlneam cu domnul doctor (n.a. - Dr. Silaghi, directorul sanatoriului). De fiecare dată avea ceva în buzunar pentru mine. Ba o bomboană, ba un cavit, uneori glucoză sau câte o jucărie meșterită de el. Doamna doctor, soția lui, era un pic mai distantă dar simțeam că ține la mine. Peste ani am auzit-o pe mama, discutând cu o soră de-a ei, că au vrut să mă înfieze. Nu totul era ca pe roze:
    - În halul ăsta se vine de la școală? Treci acasă și te spală! Schimbă-te și hai la masă! - se răstea mama încercând să mă prindă de urechi sau, când eram de nerecunoscut, cu o joardă în mână mă altoia peste picioarele goale.
   Aleea de la poartă la „acasă” era o poezie. Între poartă și castel era o fântână arteziană ce părea naturală. Îmbrăcată în iederă și un fel de mușchi avea un „ceva” de care avea să-mi fie dor mult timp. Imediat după poartă, înainte de arteziană se făcea o alee având pe partea dreaptă un șir de cireși cu cireșe amare, iar pe stânga flori, flori îngrijite cu atenție de personalul sanatoriului sub stricta supravehere a doamnei doctor. Ei, doamna și domnul doctor, locuiau în clădirea cu etaj din stânga porții. Nu era un palat dar era cochetă. Așadar aleea era o minunăție. Toamna când cireșii erau arămii, iarna cu pulpe de zăpadă împrăștiate pe ramuri, primăvara cu florile albe emanând tinerețe, începutul verii cu fructele amărui jucându-se în soare și în final cocoțîndu-se pe urechile mele... Vara... Vara n-am mai prins-o. După ce s-a terminat clasa a treia ne-am mutat.
  

joi, 26 martie 2020

Prima pasă

   Vara lui '63 a adus o nouă schimbare în viața mea. Am părăsit Mediașul pentru Hunedoara. Amintirea Luminiței (n.a. - vezi „Primordiu”) mă mai tulbura. Mai ales la început când încă nu-mi făcusem noi prieteni. Primul meu an școlar l-am buchisit la Mediaș. Datorită unei conjuncturi l-am făcut la limba germană chiar dacă, cu șase luni înainte de a începe școala, nu știam o boabă germană. N-am fost premiantul clasei dar nici printre mediocri nu m-am scăldat. Mai obidit am fost după ce m-a surprins învățătoarea dându-i un pupic pe buze fiicei sale, colega mea Mihaela.
   Așadar în toamna hunedoreană pașii mei spre educație s-au îndreptat tot la limba germană. Pentru că școala unde erau clase cu predare în limba germană se afla în centrul orașului străbăteam străzile pe jos, în fiecare dimineață dinspre OT2 (denumirea unui cartier - Orașul Tineretului) către centru și retur după prânz. În OT2 stăteam, la început, la o soră a mamei, Olga. Avea un copil, Măruțu, și mai aștepta unul, Sorin. Măruțu era prea mic ca să-l am partener de joacă, dar îl urmăream cum se juca în nisipul din groapa de lângă bloc. Câteodată îl mai uda cât se poate de natural pentru că, pe atunci, copiii mici nu prea purtau chiloței.
   Mama l-a cunoscut pe Vlad. Nu-i știu prenumele, iar numele l-am reținut pentru că era cât pe ce ca pe mama să o cheme așa. Ne și mutasem la el în garsonieră, în același bloc cu Olga. Ruptura s-a produs din cauza mea. Nu suportam să-l văd pe Vlad îmbrățișând-o pe mama. Olga s-a supărat tare Probabil ea le făcuse cunoștință. Oricum, a trebuit să ne mutăm. Și mama cu serviciul și din blocul respectiv. Până atunci mama lucrase la spitalul muncitoresc (un fel de spital județean de astăzi) unde Olga era o asistentă foarte bine văzută, mama fiind doar soră medicală, un fel de infirmieră de astăzi.
   Ca să nu-mi întrerup școala ne-am mutat la Buituri. Un fost sat care de curând făcea și el parte din orașul Hunedoara. Drumul spre școală era puțin mai lung, dar mai frumos. Am înlocuit străzile scurte și înghesuite cu plaiuri și bulevarde. Chiar aveam variante. Puteam merge pe coama dealului, ce reprezenta orizontul vestic pentru o bună parte a hunedorenilor sau, mai drept, pe lângă Stadionul Corvinul. Astăzi coama dealului este pigmentată cu blocuri iar stadionul se numește Mișa Klein. Terenul de zgură era primul care îmi ieșea în cale. Copii ceva mai mari ca mine băteau o minge adevărată, din aceea cu șiret, în niște tricouri prea largi pentru ei în care parcă înotau. Vai ce-i mai invidiam! M-am dus și eu la nenea ăla care le spunea ce să facă să-mi dea și mie voie să joc.
   - Ai teniși?
   - Nu. Dar am să-i zic la mama să-mi cumpere.
   A doua zi, cu lacrimi în ochi, priveam prin romburile mari din plasa gardului cum copiii fugeau după aceeași minge adevărată. Mama nu avea bani să-mi cumpere teniși.
   - Oricum ești încă prea mic pentru fotbal - a spus un alt nene ce stătea lângă mine la gard. Era tatăl unui protagonist de pe teren,
   După un timp, nenea ăla cu tenișii, m-a chemat înăuntru, mi-a dat niște teniși rupți, un tricou de două ori cât mine și un șort pe care l-am legat cu ață să nu cadă de pe mine și tuleo pe teren. Mai întâi m-a pus să mă încălzesc cu alți copii. Făceam cam aceleași mișcări ca la ora de sport cu tovarășa: alergare ușoară, rotații de brațe, de trunchi... Ne-a dat o minge, adevărată, și ne-a trimis în spatele unei porți să ne jucăm.
   Nu știu dacă numai atunci mi-a văzut ghiozdanul dar, după „antrenament”, m-a certat foarte tare și m-a tras de urechi dându-și seama că de fapt am lipsit în ziua aceea de la școală. Mi-a spus că peste doi ani să vin să mă înscriu. A fost primul meu contact cu fotbalul organizat.
  

miercuri, 18 martie 2020

Revoluția la prânz


                                   Felul întâi

   Încă eram buimac. Nu trecuse decât o noapte de la aventura cu teroristul deghizat în braconier sau, invers, braconierul deghizat în terorist (n.a. - vezi „Revoluția dimineață”). O noapte cu noi îngrijorări pentru puțurile de apă de lângă ștrand. Tășnadul se trezise de vreo 2-3 ore. Perna mototlită de sub creștet nu-mi dădea răspunsurile prompt la nedumeririle mele. Chiar suntem liberi? Chiar l-or împușcat?
   Gândurile încep să mi se ordoneze sub duș. Chiar dacă apa e rece. „Decembre” de afară nu ninge. Mă îmbrac neatent și cobor cele patru etaje pe scările parcă alungite. Pașii mi se îndreaptă implacabil spre Primărie. Forfotă. S-a hotărât ca să trimitem alimente la Timișoara. Să contribuim și noi, tășnădenii, cu ceva la revoluție.
   Zis și făcut. Până seara cetățenii au adunat 14 tone de ajutoare. În principal alimente. Care ce a avut prin cămară, beci sau magazie. Pâine, cârnați, slănină, pulpe de porc, dulcețuri, murături, pălincă, vin, unt, fructe, legume, ulei... Vânzoleala a fost mare în curtea casei de cultură unde a fost desemnat centrul de colectare. 14 tone!? Foarte mult gândeam. Totul a fost benevol. Poate unii au fost îmboldiți un pic și de rușine sau de „dacă el poate, pot și eu”, dar până la urmă tot voluntar se cheamă că a oferit.
   Pe la patru după-amiază suntem înștiințați că nu putem intra în Timișoara. Căile de acces erau blocate. Sibiul la fel. Cineva a spus atunci să încercăm la Brașov. Răspuns pozitiv. „Comitetul” din care nu făceam parte a dispus ca în cursul nopții produsele să fie urcate în camioane, două - trei câte or fi nevoie, și trimise cu o delegație la Brașov. Numiseră și un șef al delegației și câțiva băieți voluntari cu arme. Cum aflasem  știrea, pe surse (sâc!), am intrat peste „comitet” în biroul primarului fugit și m-am adresat celor prezenți:
   - Cunoaște cineva Brașovul mai bine ca mine?
   Și-au dat seama că atuul meu este indubitabil și m-au pus șef al delegației, mai ales că cel desemnat inițial se cam codea. Cu timpul am înțeles de ce. Atunci, pe loc, nevoia de a participa activ alături de popor la schimbare, mi-a atenuat simțurile de conservare, de punere la adăpost, de a mă eschiva precum că am familie cu trei copii...
   Am luat la cunoștință de componența grupului, de traseu, de strategie și de locul și persoanele de contact din Brașov. M-am opus cu înverșunare să avem arme de foc. A fost greu să-i lămuresc. Argumentele raționale nu au fost suficiente așa că am apelat la tertipuri de comunicare. Componența grupului a fost mai numeroasă decât mi-am dorit dar, spre final, am realizat că a fost bine. Șase șoferi pentru cele patru camioane care sau fost necesare până la urmă; domnul Maxim, gestionarul unuia din magazinele de legume fructe din localitate; patru flăcăi vlăjgani care până la urmă tot au introdus niște bâte mai generoase decât cele de baseball, cu armata făcută și câteva bătăi prin baruri la activ. Înălțimea mea de un metru și un pic a completat acest pâlc eterogen. Pe lângă cele șase camioane, domnul Maxim și-a pus la dispoziție propriul ARO.
   Traseul ar fi urmat drumul obișnuit: Tășnad, Zalău, Cluj, Alba Iulia, Sibiu și Brașov. La Brașov ar fi trebuit să merg la Hotelul Carpați (ARO de azi) și să predau marfa după indicațiile pe care urma să le mai primesc după ce ajung acolo. După ce descărcam marfa ar fi trebuit să las cele trei camioane de la FPSUIC (Fabrica de Piese de Schimb și Utilaje pentru Industria Chimică din Tășnad, actuala Someta) să plece în drumul lor, două spre Constanța pentru niște utilaje grele și unul la Ploiești după un rulment de mare dimensiune, d = 1,6m, pentru care m-am zbătut vreo două luni de când ni se stricase automacaraua.

                             Felul doi

   Cea mai lungă noapte trecuse nu de mult așa că, atunci când orarul atinsese V-ul pe ceasul bisericii din turn, huruitul motoarelor celor patru camioane și al Aro-ului a spart tăcerea nopții, deranjând odihna câtorva creste de cocoș care au protestat o vreme. Tonusul echipei era bun. Pe cei din camioane nu-i prea simțeam dar în ARO atmosfera era degajată. Se mergea încet. Camioanele erau vechi, relativ mici, drumul era vălurit și pe pantele un pic mai accentuate se poticneau. Uneori tușeau. Până pe Meseș nu ne-am oprit decât în centrul fiecărui sat prin care am trecut. Ne opreau detașamente de revoluționari, cu brasarde pe mâini (unii pe brațul drept, alții pe cel stâng). Ne verificau actele. Unii se uitau și la marfă. Spre lauda lor nimeni n-a vămuit-o.
   Pe coborârea spre Românași, undeva pe lângă Ciumărna unul din camioane s-a oprit. Ceva probleme pe la direcție. Degeaba am boscorodit eu mucalit că direcția se află în ARO că hârbul n-a vrut să plece. După o oră plecăm. Pentru a evita întârzieri foarte mari hotărăsc că dacă se mai întâmplă și cu alte camioane caravana nu se oprește, urmând ca la intrarea în orașele Cluj, Alba Iulia, Sibiu și Făgăraș să facem regrupări. Apusul ne-a prins urcând Feleacul. Greu la deal. Mintea îmi zbura la Fefeleaga. Cât aur o fi cărat cu Bator al ei între Roșia Montană și Bucium ca până la urmă să-și vândă mârțoaga pentru a-și înmormânta fiica? Ce soartă!? Numele ei real era Fica.
   La Turda primul incident major. După Cluj nu ne mai opreau numai în sate unde apăruseră baricade între timp (de pe la Poarta Sălajului), ci și între sate, unde ne trezeam în plin câmp sau pe coaste de deal cu revoluționari înarmați în fața unor baricade. După ce le arătam actele totul se desfășura normal. La Turda, cum spuneam, ne-a oprit armata. Se lăsase întunericul și sistemul de iluminat era precar.
   - Pe aici nu se trece! - a tunat un munte de om înarmat până în dinți cu epoleți de maior. Drumul spre Sibiu era blocat. Sibiul era un oraș închis așa că am convocat o „ședință de lucru”. Eu nu prea cunoșteam drumurile circulând foarte rar cu mașina. Mijlocul meu principal de locomoție de până atunci fiind piciorul, iar pentru distanțe lungi trenul. Fiind arbitru de fotbal la nivel de județ mai mergeam la unele meciuri cu colegii cu mașina sau motocicleta, dar se întâmpla des să folosesc trenul sau autostopul. Pentru distanțe mici, până în 15km, mergeam chiar pe jos. La autostop uneori prindeam câte o mașină, dar se întâmpla să mă mai ia și câte un tractor sau o căruță.
   În fine! Șoferii m-au lămurit că, în acest caz, cel mai bun drum de urmat este cel prin Tg. Mureș și Sighișoara. Refacem strategia de regrupare pentru intrările în Luduș, Tg. Mureș, Sighișoara și, imediat după ce coborâm din pădurea Bogata în Țara Bârsei, la Feldioara. Pornim. A urmat cel mai lung coșmar din viața mea. Nici azi nu știu cum am reușit să-mi păstrez cumpătul și să iau deciziile de moment pe care le-am luat. 29 de ore de drum printre baricade și arme încărcate puse în piept prin pustietăți. Drumurile erau goale, mai ales noaptea. Ziua nu era așa înfricoșător. Vedeai baricadele din timp, brasardele tricolore ne linișteau un pic zicându-ne în gând: „sunt ai noștri!”. Noaptea în schimb, noaptea eram speriați rău de tot. Mai ales eu. Cu lumini în ochi, fără să văd cine era în fața mea, trebuia să cobor din mașină să mă prezint sub amenințarea armelor la „șeful” pichetului și să răspund la aceleași terne întrebări: de unde vin?, unde merg?, ce transport?, dacă am întâlnit teroriști?... Urmau strângeri de mâini și urări de drum bun. Frica provenea din faptul câ înainte de a coborî din camion nu știam dacă cei din fața mea sunt „ai noștri” sai „ai lor”, ai teroriștilor. Acuma pare doar o perdea de fum, dar atunci...!
   Trecuse de ora trei când pătrundeam în Brașovul cufundat în noapte. Nu am trecut bine peste pod și o ceată de tineri cu bâte și pietre ne-a întâmpinat. Cobor iar, discut cu vreo doi până când văd o cunoștință. Un fost coleg de arbitraj (primii cinci ani, pe perioada studenției, am arbitrat în județul Brașov) garantează pentru mine și cu escortă ad-hoc suntem conduși pe drumul cel mai sigur (nu cel mai scurt) spre Hotelul Carpați. Facem dreapta-mprejur (n.a. - scuzați-mi licența) și pe lângă calea ferată ce leagă gara centrală de gara Bartolomeu ne prelungim în noapte pe lângă Stadionul Tineretului, locul în care prin '67 am lovit prima oară o minge ca fotbalist legitimat, trecem de Strada de Mijloc la fel de întunecată și înainte de a intra pe strada scăldată în lumină, Strada Lungă, privesc plin de emoție spre clădirea din capul străzii, clădire la al cărui etaj întâi, într-unul din apartamentele sărăcăcioase încropite în fosta gară Bartolomeu, dormea mama mea. Nu știa că vin spre Brașov. Nu am vrut să o îngrijorez... 18 ani am locuit și eu în această casă. Din clasa a patra până la terminarea facultății. Cu intermitențe. Perioada de un an și jumătate când am stat la un internat în Săcele și perioada liceului, 5 ani, când am stat, tot la internat, în București.
   Pătrundem așadar pe Strada Lungă scăldată în lumină. ARO-ul asezonat cu doi revoluționari cu bâte, câte unul la fiecare portieră și cele patru camioane așijderea garnisite. Din loc loc în loc erau pichete de revoluționari care ne salutau și ne aplaudau. Nu știu cum aflaseră cine suntem și de ce am venit. A fost momentul nostru de glorie. N-a durat mult. Nu am ajuns în celălalt cap al străzii când „băieții” ne-au părăsit. Ne-au spus să avem mare grijă că după ce ieșim de pe Strada Lungă suntem în bătaia puștii. Un grup de teroriști s-ar afla pe Dealul Cetății și trag la întâmplare spre parc.
   Hotelul se afla dincolo de parc. Trecem de Casa Armatei, în dreptul Rectoratului facem la stângă și garăm ARO-ul și cele patru camioane în parcarea absolut goală. Privesc cu neîncredere la întunecimea din hotel. Nici măcar o luminiță nu se vedea. Mi-au spus totuși revoliționarii că sunt oameni înăuntru. Chiar și militari. Îmi iau actele în mâini și inima în dinți și cobor din nou în noapte. Parcă nu eram chiar așa speriat ca înainte, totîn miez de noapte, pe dealurile patriei. Mi-a trecut repede starea de siguranță. Ajuns în fața intrării hotelului, ușile care pe acea vreme erau printre singurele din țară care se deschideau singure, nu s-au deschis. Aud o voce din interior tunând:
   - Împinge!
   Împing ușa. Nu apuc să pășesc înăuntru când vreo trei mâini mă înșfacă, mă trântesc cu fața în jos, îmi desfac picioarele și mă cotrobăie de-a lungul și de-a latul trupului. Trecem, în fine, de a doua ușă de la intrare, tot acoperită cu pături. Înăuntru tot întuneric. La lumina unor lanterne îmi deslușesc actele și, cu glas mai domol, chiar prietenos, mă invită la un ceai. Le-am spus că nu-mi pot lăsa oamenii în mașini și eu să mă lăfăiesc cu ceaiuri. Mi-au spus că risc foarte mult dacă mă întorc înapoi deoarece cu două ore în urmă au încercat să trimită o patrulă prin zonă. La nici un minut s-a auzit un foc de armă și omul s-a târât înapoi împușcat în picior. Ei cred că este un lunetist pe Dealul Cetății.
   Risc, gândindu-mă că n-au timp să mă ia la țintă în cei 20-30 de metri care despărțeau ieșirea din hotel și camioane, și fug înapoi în ARO. Văzând ce mi s-a întâmplat la intrare, domnul Maxim și șoferii camioanelor au avut prezența de spirit să oprească toate luminile (faruri, poziție, țigări..). Întunericul de afară și cel dinăuntru i-a pus într-un fel la adăpost. Le explic celor din ARO ce se întâmplă și că suntem „invitați” la un ceai și un somn bun. Hotărâm să mergem. din camioane doar patru șoferi au dorit să vină. Doi au spus că rămân în cabină. Cineva propusese să tragem camioanele în fața intrării și să camuflăm astfel pătrunderea în hotel. Faptul că ar fi însemnat să pornim motoarele și luminile m-a făcut să nu aprob manevra. M-am bazat tot pe elementul surpriză și să ne împărțim în grupe. Mai mult de două grupe ar fi eliminat elementul surpriză așa că ne-am împărțit în două grupuri, șase și patru, și, la interval de trei minute, intrăm în hotel. Percheziția nu a fost așa dură și minuțioasă ca la mine, dar totuși s-a petrecut.
   Trecem de la „Recepție”, prin sala restaurantului, în bucătărie. În sfărșit avem lumină. Bucătăria, neavând geamuri exterioare, putea fi luminată așa că licoarea galben-acrișoară din cănile aburinde ne pătrundea în inimă și suflet domolind în parte tumultul ultimelor zile. De foame nu putea fi vorba, camioanele fiind pline de mâncare vrac, dar ne-a cuprins oboseala. Pe toți. Trecuseră, iată, aproape 48 de ore de când am plecat de acasă. Nu găsisem persoanele de contact cu care trebuia să iau legătura dar am fost asigurat că dimineață voi ști ce am de făcut. Se vor ocupa ei până atunci. M-am uitat în jur. Nici picior de militar. Doar voluntari. Pe o scară interioară, cam înghesuită, pătrundem în hotel, ne alegem fiecare câte o cameră din luxosul hotel și adormim buștean.
   Dimineață. Dimineață a însemnat o oră și jumătate mai târziu. Mă trezesc surprinzător de odihnit. Parcă aș fi dormit vreo douăsprezece ore. Îi trezesc și pe ceilalți și, curios, aveau aceeași stare de spirit. Să terminăm ce avem de făcut. De la Recepție mi s-a spus că sunt așteptat la ora 6,45 cu camioanele la ICRA Brașov (Intreprinderea de Comerț cu Ridicata a Alimentelor) de tovarășul director și că ne va spune el ce facem mai departe. Afară pace. Temerile și tenebrele nopții s-au risipit. Nimic nu mai trăda teroarea din timpul nopții. Lumea circula care-ncotro fără nici o teamă-n priviri. Cu toate că soarele încă nu răsărise, Brașovul pe care-l știam eu trăia așa cum știam eu.
   La ICRA, pe strada Lungă, înghesuim cele patru camioane în curtea altfel destul de largă. Iau actele de transport și opisul alimentelor și mă duc în birou la director. După o scurtă expunere a subiectului mă roagă să aștept un răspuns afară. A mai chemat vreo trei pe lângă el și au ținut o ședință de vreo 5 minute. M-au chemat înăuntru, mi-au dat o scrisoare de mulțumire către Primăria Tășnadului și m-au îndrumat spre depozitul lor pentru a descărca marfa. Urma să le pună un preț, după spusele lui, și să le pună pe rafturi în magazine. Mi s-au injectat ochii.
   - Șterge-te la fund cu hârtia ta de mulțumire că nu Primăria ți-a trimis ajutoarele ci oamenii. Oamenii bă! Oamenii din Tășnad și-au rupt de la gura lor și a familiilor lor pentru a ajuta revoluționarii. Cum crezi bă, că am să descarc toată marfa în depozitele tale? Cum crezi că sunt de acord să pui un preț pe marfă și să le-o vinzi brașovenilor. Alimentele astea sunt de la om pentru om. Fără prețuri și bani. Tășnădeanul de rând i-a trimis brașoveanului de rând. De unde știu eu că nu îți însușești întreaga marfă spre profitul tău sau - uitându-mă și la ceilalți - spre profitul vostru?
   Am trântit ușa în urma mea și am ieșit prin secretariat în holul strâmt. Mi-am aprins un Carpați și mă gândeam cu lacrimi în ochi cum s-o scot la capăt. S-a deschis ușa secretariatului și un bătrânel s-a strecurat prin deschizătura ușii și s-a îndreptat spre mine. Era printre puținii oameni de pe planetă mai scunzi ca mine. Avea cam 1,60m.
   - Te văd om cumsecade. Du-te înapoi. Spune-i să-ți confirme primirea mărfii, să-ți pună prețul de un leu pe întreaga marfă și du-te în piețe și distribuie tu marfa. Ești singur?
   - Nu. Suntem 12. Mulțumesc enorm.
   Mi-am stins țigara și l-am pupat pe obraz. Nu prea e igienic dar la acea vreme anticorpii erau la putere. Am intrat fără protocol în biroul tovarășului și am făcut ceea ce am fost povățuit. Nu fără dificultăți. S-a rezolvat abia după ce l-am amenințat că mă duc la ziar. Soția lui Eduard Huidan, redactor șef, la acea vreme, al ziarului județean Drum Nou, mi-a predat la facultate geometria descriptivă și fusesem în relații bune cu ea, așa că aș fi dus amenințarea până la capăt.
   Așa că ne-am făcut haiduci. Haiduci de conjunctură căci marfa nu era luată cu forța de la bogătași și împărțită la săraci, ci primită de la cei ce au inimă bună pentru cei care se luptă pentru dreptate sau pentru cei care suferă în această luptă pentru dreptate. Timpul a dovedit că a fost halal luptă pentru dreptate, dar în acele momente așa am crezut. Și noi, și ei. Ei luptătorii și suferinzii, nu ei beneficiarii.
   Am mers în piețe. Nu ne-am despărțit. Am mers cu patru camioane. Prima oară în Piața Mare. Am golit un camion și jumătate. Oamenii nu se înghesuiau. Așteptau decent în jurul camionului și doi-trei dintre noi, făceam cu schimbul, cățărați în bena decopertată împărțeam în stânga și în dreapta ajutoarele. Puțini erau cei care doreau mai mult decât ofeream fiecăruia sau se așezau din nou la coadă. Erau repede domoliți de ceilalți cu vorbe de dojană. Am dat drumul camionului gol să plece la Constanța și ceilalți zece ne-am dus în Piața Tractorul, apoi în piața din cartierul Steagu Roșu. Se numea Piața Universul pentru că străzile din cartier purtau nume de planete, constelații și alte corpuri cerești, la fel cum în Cartierul Florilor toate străzile purtau nume de plante.
   După ce am golit camioanele ne-am ales cu banane și portocale. Pe acea vreme erau adevărate rarități. Niște revoluționari care spărseseră depozitele și localurile protipendadei comuniste și au venit, ca și noi, în piețele populare să le ofere oamenilor produsele (brânzeturi rare și mezeluri care nu atinseseră în viața lor rafturi de magazine se scurgeau în proprietatea norodului). Ne-am și împrietenit cu ei. Unii mă mai știau de pe la fotbal. Eu am o problemă cu recunoașterea fizionomiilor așa că i-am crezut. Mai ales că unele amintiri erau comune. Ne-au invitat la masă. La Cerbul Carpatin. Unul din ei era șef de sală acolo.
   A plecat și celălalt camion spre Constanța așa că am rămas doar opt. Am lăsat camioanele în Autogara Bartolomeu și am onorat invitația.

                                  Desert

    Cerbul Carpatin era același. Urcăm la etaj. Lăsăm hainele la garderobă și ne așezăm la una din mesele mai apropiate de intrarea spre bucătărie. Salonul, sub forma literei H, îmi era foarte cunoscut. Chiar și bucătăria o cunoșteam. Și Crama Cerbul și nesfârșitele pivnițe de sub cramă le cunoșteam. Și Curu' Cerbului îl știam (denumirea neoficială a Grădinii de Vară). Chiar și la Gaură Dulce am fost odată cu o trupă de teatru. M-a invitat Mircea M. Ionescu, în '84 după premiera  piesei sale „Adio, Pele!” ce avusese loc la Teatrul Dramatic din Brașov. Era un salon pentru oficialități unde se intra prin Grădina de Vară. Așadar cunoșteam tot complexul Cerbul Carpatin.
   Comandăm mâncare și băutură. A zis gazda că e pe gratis. Au spart magazia și vinoteca comuniștilor așa că  nu trebuie să ne simțim datori. Ne-am cam făcut de cap. Înainte ca aburii băuturii să-mi încețoșeze memoria mi-am adus aminte de clipele de neuitat de la nunta Adrianei. Cum cu cine? Cu mine, dar ea a fost extraordinară. Despre asta vom povesti, sper, cu altă ocazie.
   Doi dintre șoferi nu băuseră. Al treilea s-a dus la un hotel să se culce că a doua zi să poată pleca la Ploiești. Am trecut pe la mama pe acasă, am strâns-o în brațe și am plecat spre Satu Mare. Pe același drum. La Podul Bârsei mi s-a aprobat de către cei șase companioni să-mi vâd soacra și cumnatul, așa că am virat stânga spre Hălchiu.
   Al, cumnatul meu, un flăcău învățat de mic cu muntele, gospodar sadea la cei 24 de ani ai săi, a tăiat cocoșul și o găină, a pus vinul pe masă și a decretat:
   - De aici nu pleacă nimeni până dimineață!
   Restul drumului a fost banal. O întoarcere acasă mai mult cu ochii pe frumusețile patriei. Seara am strâns-o pe Adriana în brațe și i-am spus că m-am întors cu bine. Gruiță, Darian și Decebal încă nu adormiseră. M-au întrebat ce le-am adus. Am privit descumpănit și, ca o revelație, mi-am adus aminte de banaele și portocalele din servietă și geamantan. Scăpasem de rușine dar bucuria revederii lor m-a făcut repede să uit de neglijența mea.