Camera din turn

    Pentru că tot am fost certat că n-am scris nimic despre cea de-a treia seară de jazz voi însăila câteva verbe despre inedita seară pregătită cu migală și pricepere de administrația Filarmonicii Dinu Lipatti, administrație în care se simte din ce în ce mai mult elanul tineresc și dorința de performanță a violonistei Emoke Kovacs. Despre jazz n-am mai scris pentru că aș fi fost jenant să-mi dau cu părerea după ce au vorbit somități în domeniu ca Florian Lungu sau Sorin Zlat.

   Nu am avut prezența de spirit să filmez cum au urcat tuba (Helmut Schuller) în Turnul Pompierilor fără să-i altereze calitatea notelor expulzate prin imensul pavilion. Până la urmă totul a fost ok. Chiar și unele intervenții canine sau ale păsăretului parcă făceau parte integrantă din acordurile celor trei tromboane (Gheorghița Radion, Botond Bartos și Albert Szavuly) mustrate grav de Helmut.

   Concertul de camera a fost format dintr-un potpuriu (cu pauze de data asta) de linii melodice și compozitori, un dodecaedru în care unghiurile și laturile purtau nume celebre sau mai puțin celebre cu compoziții cunoscute sau mai puțin cunoscute. În ordinea în care au răsunat de la înălțimea Turnului Pompierilor aceștia și acestea au fost: Csaba Vedres cu „Lăudat fie Domnul”, G.F. Handel cu „Unde te plimbi?”, Tielman Susato cu „Dans maur”, Saskia Apon cu „Primul cvartet de trombon”, Nick La Rocca cu „Tigrul meloman”, Anonymous cu „Voi merge la câmp”, Scott Joplin cu „Câștigătorii facili” Klaus Badelt/Hans Zimmer cu „Pirații din Caraibe”, G.W. Lotzenhiser cu „Trombumba”, John Williams cu „Mărșăluitori”, King/Leiber/Stoller cu „Stai alături de mine” și Henry Mancini cu „Pantera roz”.

   Notele grave au binedispus un public eterogen care a susținut cu aplauze prestația la înălțime (la propriu și figurativ) a cvartetului, public care apoi s-a îndreptat câtre terasele din jur pentru un pahar cu vin sau o înghețată. Poate le dau o idee patronilor acelor terase să susțină și ei cultura cât de cât, nu doar să beneficieze de pe urma ei!

Povești din „lumea celor cari nu cuvântă” și povești manifest

 

    Cea de-a doua seară de culturalizare propusă de Gigi Molnar și Babi Matei și produsă de echipa sa de la GM Zamfirescu (Ciprian Muntean, Tatiana Vaida, Ionel Bledea, Ciobci, Radu Lup și Robbie Costea) a adus pe scenă trupele Essential Notes și Blazzaj.

    Născut duo, electronică și tobe, notele de bază, esențiale, ale muzicii propuse au pentru început accentele muzicii progresive din anii '70. Din 2018 apare și un saxofon. În majoritatea compozițiilor de pe scena de la Turnul Pompierilor s-a reflectat acest lucru. Pe parcursul desfășurării fiecărei povești, târziu, după ce simțurile au fost amorțite de melosul sacadat-obsesiv apare în scenă lupul, adică saxofonul. Nu este lupul din Scufița Roșie, ci cel din Colț Alb. Este lupul care aduce sălbăticia, mai bine zis răzvrătirea, din pădurile întinse, albe sau verzi, în mijlocul unei civilizații ultramoderne dar terne. Până și tobele parcă au un efect mai acut spre finalul basmelor. În concluzie, degetele lui Simion Bărnuțiu, încheieturile lui Robert Kanyadi și suflul lui Alex Munte ne-au purtat în lumea celor care nu cuvântă.

    Dacă la Essential Notes ne-am bazat doar pe note, la Blazzaj cuvintele au un rol primordial. Așa cum am mai explicat, denumirea trupei provine din citirea inversă și alipirea cuvintelor „jazz_alb”. Ne-au propus un jazz mai mult decât alb, ne-au propus un jazz transparent. Un jazz atât de transparent încât până și parlamentarii îl pot înțelege. Sau nu? Majoritatea cuvintelor spuse, uneori răstite, pe scenă de Octavian Horvath au fost mesaje manifest. Mesaje ale unei lumi nemulțumite. Uneori cu intarsii de pamflet, alteori încercări subtile de promovare a adevărului, a onestității, a cinstei... Dar unde? ...în lumea cui? Chiar dacă am spus că rolul primordial îl au cuvintele (de stradă, chiar de cartier) importante în desfășurarea evenimentului nocturn au fost și notele, bine articulate, emanate de trompeta și clapele lui Petre Ionuțescu, trombonul grav al lui Vlad Faur, saxofonul și alte instrumente de respirație ale lui Lucian Nagy, chitara și sintetizatorul lui Gabriel Almasi, bass-ul lui Alexandru Pascu, percuția electrizantă și electronică a lui Sergiu Catană și, bineînțeles, tobele lui Valentin Potra. Lume multă. Multă dar bună ar spune un mucalit!

De-a joaca printre oameni și printre zei

 

    Prima seară a festivalului sătmărean de jazz s-a încheiat vineri spre noapte cu o veste care, pentru mine cel puțin, a fost o surpriză. Dar să le luăm pe rând. Într-un articol precedent îl numisem pe Florian Lungu jazzman. Mult mai frumoase și mai adevărate sunt cuvintele lui Virgil Mihaiu despre septuagenarul corifeu. Am să vă las pe dumneavoastră să le descoperiți în programul festivalului, pus la punct și virgulă de G.M. Zamfirecu (G.M. cred că vine de la Gigi Molnar - sâc), pe care-l veți primi dacă în această seară, sau mâine seară după ora 20 veți lua loc în preajma Turnului Pompierilor. Eu vă spun doar atât „jazzolog erudit”. O să-mi spuneți că este puțin pleonasm în alăturarea acestor două cuvinte dar eu vă spun că doar se întăresc reciproc pentru a descrie cât mai desăvârșit pe doctul Florian Lungu și că merită această licență.

    După puțin prea amănunțita prezentare a trupei Nadia Trohin Quartet și la care publicul prezent nu prea a vibrat, au urcat pe scenă componenții trupei, mai puțin Sorin Zlat pe care îl vom revedea duminică alături de trupa sa. Nadia, o artistă desăvârșită, a jucat rolul unui copil răsfățat ieșit la joacă și pentru care întreaga lume se întrupează într-o jucărie prețioasă pe care ba o aruncă, ba o strânge la piept. Un copil răsfățat, dar adorat, un copil al cărui răsfăț este șăgalnic și produce empatie.

    După ce noaptea s-a instalat în Parcul Rudolf Fatyol și luna s-a așezat blândă undeva în spatele scenei mângâind cu razele ei structura de cărămidă a Turnului Pompierilor, au urcat pe scenă și cei șase Bega Blues Band, cea mai longevivă formație de jazz românească. Dacă mă întrebați pe mine, un ignorant în toate cele care se dă atotcunoscător, BBB este cea mai tare trupă după ce ne-a părăsit Johnny Răducanu. S-a stins și Kamo (Bela Kamocsa) așa că Johnny Bota a preluat singur hățurile și cu modestia și priceperea unui ardelean care știe ce face, a produs, alături de trupa sa, cel mai autentic jazz. Spuneam că au urcat șase pe scenă. Au coborât șapte. Surpriza ne-a făcut-o chiar Johnny care l-a chemat pe scenă pe Csaba Cserey pentru ultimele două melodii. Consăteanul nostru, Ciobci, s-a integrat cum nu se poate mai bine în mediul BBB. Cei șase au fost Maria Chioran - o voce născută pentru jazz, Lucian Nagy - responsabil pe muștiucuri și talere, Mircea Bunea - măiastru în ciupituri și flajolete, Tony Kuhn - creator de basme pe claviaturi, Feri Szekeres - mai tânărul coleg de breaslă al lui Ciobci și, bineînțeles, Johnny Bota - se ocupă de tonurile mai grave ale trupei sale pe scenă și în afara ei.

    Așa cum am lăsat de înțeles seara s-a încheiat cu o mică surpriză pentru mine. Într-o scurtă discuție pe care am avut-o cu Johnny pe scenă, imediat după ultima compoziție, am aflat că are origini sătmărene, mama lui fiind născută la Vetiș.