A orbi - orbire

   Nu puțini sunt aceia care, după ce au terminat o facultate, mai visează ani la rând că au „mâine” examen și nu prea sunt pregătiți. Sau au o restanță care le distruge vara. Sau iubita prietenului din altă grupă are probleme cu proful de ALGAP (Algebră liniară și geometrie analitică și proiectivă). Sau...

   Vara lui '83 își făcea de cap și sesiunea de vară a ultimului an de studiu se încheiase. Fusese un an de studiu dificil pentru mine. Foarte dificil. Tocmai anul cinci. Un an prin care ar fi trebuit să defilez în urma activității mele și pasiunii pe care am avut-o la început pentru științele exacte, mai apoi pentru logică și în final pentru inginerie. Lăsând la o parte hobby-urile care îmi desăvârșeau caracterul: fotbalul (arbitrajul) și sportul în general, rebusul, excursiile montane, cititul și berea. Familia făcea parte din mine. Nu era o pasiune sau un hobby.

   Tocmai din partea familiei am primit o lovitură la începutul anului cinci. Pe atunci prin familie înțelegeam copilul meu Gruiță, soția mea Adriana și mama mea Virginia a căror interese le susțineam în această ordine. Tocmai atunci starea de surescitare care exista parcă de când lumea între Adriana și Virginia a explodat pur și simplu. În loc să mă duc la primele cursuri din ultimul meu an universitar mi-am luat copilul în brațe, soția de braț și am ieșit în stradă. Până atunci locuisem la mama. Nu tu bani, nu tu locuință... Priveam în jur și căutam cu disperare soluții într-un Brașov înțesat de prieteni, dar la care îmi era rușine să apelez, iar la cămin nu aveam dreptul, având buletin de localnic.

   Până la urmă am ajuns la fratele mamei mele, Dorel. Avea patru camere dar și patru copii. Ioli, soția lui, m-a primit cu brațele și mintea deschise punându-ne la dispoziție o cameră. Ziua lucram cu jumătate de normă pe șantier sau în diverse ateliere pentru a câștiga un ban, după-amiezile mă ocupam de situația școlară a verișoarelor mele, Coca - 15 ani, Lili mi-era și fină - 13 ani și Ița - 10 sau 11 ani. Norocul meu, ba nu, norocul lor era, deoarece natura le-a înzestrat cu istețime, așa că sarcina mea se rezuma doar la un dialog constructiv. Doru, mezinul familiei - 7-8 ani, era sub stricta supraveghere a lui Ioli pentru că Dorel îi făcea toate mendrele. Seara, când venea Dorel acasă mă ocupam de contabilitate. Dorel, șofer o viață întreagă, tocmai preluase în gestiune stația de benzină a firmei de construcții drumuri și poduri unde lucra. Era serios de lucru, dar m-am adaptat.

   De facultate nici vorbă! Trecuseră lunile una după alta și eu nu am dat pe la cursuri de nici un fel. Mă izolasem și de colegi. De rușine. Prin februarie, după ce se terminase semestrul întâi cu totul, cu cursuri, cu laboratoare, cu seminare (n.a. - pe atunci se spunea seminarii, acum DEX-ul a-ntors-o), cu sesiune de examene, cu totul. Semestrul întâi se încheiase. Semestrul doi cuprindea doar „lucrarea de diplomă” sau „statul” cum îi ziceam cu toții. Prin februarie așadar, mă întâlnesc întâmplător cu una din profesoarele mele care era și prodecan și mă ia la întrebări.

  Dând din colț în colț, încercând să minimalizez importanța facultății, chiar bravând uneori, am încercat să o îndepărtez de adevăratele motive ale înstrăinării mele de aule și conferențiari. N-am reușit. Și-a dat seama că se ascunde ceva tragic în spatele spuselor mele și, la un pahar de vin, i-am spus toată tărășenia. N-a spus nimic atunci. Nu-i dau numele pentru că, ulterior, mi-a spus că va încerca să mă ajute dacă uit cum o cheamă. Ea era singura care știa realitatea despre incidentul meu, din urmă cu trei ani și jumătate, cu prof. univ. Ioan Drăghici, monstru sacru al disciplinei Organe de mașini dar și un monstru în relația cu oamenii. O poveste veche în care, pe scurt, profesorul mă nedreptățise evident în timpul examenelor la materia sa și am repetat un an. Eram cel mai bun student al său la materia respectivă, în dese rânduri lăsându-mă să conduc orele de laborator în locul lui. Deoarece n-am acceptat să fac parte dintr-o anumită rețea m-a „pedepsit”. L-am urmărit, împreună cu Miliția la început, apoi cu alte organe ale statului, până au descoperit o rețea ce fraudau examenele, în special în favoarea străinilor. Cu timpul s-a descoperit și falsificarea unor lucrări de diplomă (stat) ale aceleași rețele, în fruntea căreia se afla eminența cenușie Ioan Drăghici. A primit cinci ani de pușcărie, a făcut trei și la cinci luni de la eliberare a decedat. A fost o gâdilire a orgoliului pentru mine (nu faptul că a decedat), dar trebuie să recunosc că pentru știința românească a fost o pierdere.

   Trec câteva zile de la acel pahar de vin și, nu mai țin minte cum, sunt convocat la decanatul facultății. Acolo, doi profesori universitari și trei conferențiari, mi-au pus întrebări atât legate de cunoștințele mele profesionale (inginerie în general) cât și despre situația mea familială. În după-amiaza acelei zile persoana fără nume m-a căutat și mi-a propus să-mi dea 5.000 de lei (trei de la dânsa și două de la un prorector căruia i-am fost de asemenea student) cu condiția să mă pregătesc individual cu materiile din primul semestru și să particip la sesiunea de vară, sesiune de restanțe pentru anul cinci. Peste ani am căutat-o să-i returnez banii. A spus că deja i i-am returnat prin rezultatele mele.
   Dorel și ai lui m-au înțeles și au acceptat să-i ajut cu bani în loc de munca pe șantier și ateliere, rămânând să fac pentru ei doar ceea ce îmi făcea plăcere: joaca de-a meditatorul și contabilitatea. În vară, după o muncă formidabilă în care concuram cu mine însumi, am reușit să iau toate examenele cu excepția unuia, a celui mai ușor, pe care l-am tratat cam superficial. Să nu uităm că aveam de pregătit și „statul”. Singura bucurie era sarcina lui Adriana. Urma să nască pe la începutul lui septembrie. Cum aveam o restanță nu puteam să dau statul decât în februarie. Am dat în sesiune specială restanța pe care am luat-o vâjâind după numai trei zile (citește nopți) de pregătire și am primit repartiție tocmai la Tășnad. Fiind restanțier nu am putut alege la Râșnov sau Făgăraș, unde mi-ar fi permis media generală pe cinci ani (orașele cu peste 100.000 de locuitori erau închise pentru absolvenți, cu excepția absolvenților care rămâneau în învățământ universitar).
   După cele două săptămâni de ridicare în grad petrecute la o unitate militară din Murfalar (mai mult sub nivelul solului, printre butoaie, decât la instrucție) am simțit brusc nevoia de a fi singur. De a mă reculege. De a uita. De a mă reseta cum s-ar spune acum. Adriana mi-a făcut rucsacul și am plecat. Nici nu știam unde plec. La gară tocmai pleca un tren spre Zărnești. Erau vagoane cu etaj și ușile se dechideau prin glisare. M-am așezat pe jos bălăngânindu-mi picioarele în exteriorul vagonului. Am trecut la doar trei metri de casa în care locuia mama. O fostă anexă a gării Bartolomeu în care cu treizeci de ani îninte locuiau personalul ce deservea gara, iar în acele zile era un atelier de reparații de mașini și utilaje de mare tonaj și capacitate, la etajul căreia erau vreo șapte așa-zise locuințe. Astăzi, pe acel loc se află un imens sens giratoriu. O lacrimă din ochi, bătută de vânt a zburat către geamul unei bune părți a copilăriei și adolescenței mele. Locuisem acolo din clasa a șasea. Mama nu era în geam. Aflasem că, din când în când, se mai interesa de soarta mea. Probabil că nevoia de a o avea pe Adriana cât mai departe de ea m-a făcut să aleg Tășnadul la repartiție. Era cumva și o întoarcere spre meleagurile în care m-a născut.
   La intrarea în Zărnești eram deja un grup. S-au așezat lângă mine vreo trei-patru rucsacuri din Ialomița. De'! Ei n-au munte. Când am coborât în gară i-am văzut cum cărau după ei niște fiare destul de grele. Am luat și eu unul să-i ajut. Mergeau la Curmătura în Crai (n.a. - munții Piatra Craiului). Am mers și eu. La Curmătura cabanier era Roli, un sas de treabă cu care mă împrietenisem în ultimii ani. Am luat-o prin Zănoagă că e drumul mai ușor. Cu fiarele alea după noi...
   Seara, Roli aflând de rostu' răgățenilor, a pregătit într-un pahar uriaș de coniac (vreo 20 de litri capacitate) un punci în toată regula pentru care l-ar invidia orice locuitor al Tirolului. Fiertura ne-a încâlzit și cântecele de munte autohtone se îmbrățișau sporadic cu autentice iodlere Roli-ene până spre cântatul cocoșilor de munte. Ne-am îndreptat apoi cu toții spre Șaua Curmăturii cu tot cu fiarele aduse. Vrăjiți de răsăritul de basm l-am lăsat pe Roli să se întoarcă la cabana care îmi găzduia rucsacul și am pornit spre Piatra Mică. Mergeam în tăcere și repede. Toți eram obișnuiți cu cărările de munte, cu lanțurile pentru cățărat, cu cordelinele de pe umeri și carabinierele de pe centuri. Traseul nu necesita așa ceva (doar lanțurile erau utile), dar rostu' da. Cred că nu trecuse o oră și eram pe vârful Piatra Mică. Traseu ce se acoperă la mers lejer în trei ore. Aici m-au rugat să mă dau de-o parte. Am luat un pai în gură de pe pășunea montană și am început să mă joc cu pietricele. Am tras cu coada ochiului. Din fiarele cărate au meșteșugit (asamblat) o cruce uriașă pe care au împământenit-o. Asta era rostu'. Cu un an în urmă, în apropiere, și-a găsit sfârșitul un alt coleg de-al lor într-o operațiune de salvare. Cea salvată era și ea, ca noi toți, cu privirea în zare și gândul spre cer.
   După vreo două zile grupul a plecat. Eu am rămas. Am rămas la cabană ca băiat bun la toate. În afară de bucătărie, de unde Helmuth mă gonea cu un linguroi mare de lemn, mă descurcam aproape în orice activitate: tăiam lemne, mergeam cu măgarii în sat după alimente, țigări și bere, dereticam prin camere și priciuri, spălam prin sala de mese... Din când în când mergeam cu grupuri de turiști pe trasee mai greu accesibile, uneori chiar nemarcate, sub formă de ghid. Eu nu le ceream nimic, dar unii mă plăteau.
   Așa a trecut aproape o lunăl. În ultima săptămână de ședere am început să văd niște puncte dubioase. Punctele erau pe globul ocular și se mișcau în sus și în jos, la stânga și la dreapta după cum îmi îndreptam eu privirea. La început nu le-am dat importanță, dar după trei-patru zile mă deranjau evident. După încă vreo două zile i-am zis lui Roli și acesta, în cel mai pur stil săsesc mi-a pus rucsacul în brațe și m-a trimis la medic.
   A doua zi după ce am ajuns acasă, adică la Dorel, nu știu cum mama a aflat de ochii mei, a venit la Dorel și mai cu vorba bună, mai cu ceartă m-a dus la spitalul Mârzescu. Acolo m-au și internat. După două luni de spitalizare, cu injecții direct în ochi mai dese decât îmi aduceau mâncare, cu mâncare nesărată și în doze controlate și cu investigații în tot corpul (frunte, urechi, nas, gât, plămâni, intestine, stomac, ficat, fiere, rinichi...) să-mi găsească sursa bolii, m-au trimis acasă. Cică n-au văzut corp mai sănătos ca al meu și nu-și explică boala mea. Au dat doar de-o râmă inofensivă supărată și ea că mâncam fără sare. Pe biletul de externare scria vindecat, dar mi-a dat o pungă de medicamente care să le iau cu strictețe și să nu mă ating de sare.
   - Cum adică vindecat doctore Cati? Cum adică vindecat dacă trebuie să iau o grămadă de hapuri? - am strigat la bătrânul doctor și am trîntit ușa.
   Afară, printr-o ușă întredeschisă, un doctor mai tânăr, mi-a făcut semn să intru în cabinetul lui.
   - Știi? Domnul doctor Cati, directorul spitalului și, bineînțeles, șef al secției de oftalmologie nu are ce face. Trebuie să respecte sistemul. M-am uitat și eu peste fișele și analizele tale. Nu am mai întâlnit această boală decât la oameni de peste 80 de ani. Este inexplicabil. Apare de obicei ca urmare a unei infecții serioase în corp. Tu ești perfect sănătos. Diagnosticul complet este „corioretinită maculară cu retinopatie hemoragică și periflebită”.
   Și astăzi îmi dăngăne în cap acele silabe fără sens pentru mine din discursul doctorului Gârceag co-ri-o-re-ti-ni-tă-ma-cu-la-ră-cu-re-ti-no-pa-ti-e-he-mo-ra-gi-că-și-pe-ri-fle-bi-tă. Văzându-mi fața consternat-întrebătoare a continuat:
   - Îți dau un pachet cu niște cărți. Te rog să te duci cu ele personal la Timișoara. Îl cauți pe doctorul Munteanu și îi dai acest pachet. Nu pleci de acolo până nu spune el. Dacă te trimite acasă nu mai pot face nimic pentru tine. Fac aceste concesii pentru mama ta. Mi-a fost colegă.
   Părăseam spitalul pentru prima oară oficial după două luni. Mai fugisem de două ori din spital: pe 8 septembrie când s-a născut fetița mea, Ariadna și când a jucat România cu Italia la Brașov. Cu pachetul în mână am ieșit pe poarta spitalului și peste o săptămână, cu același pachet în mână, intram pe poarta Spitalului Militar din Timișoara. Între timp a trebuit să merg la Tășnad să-mi fac încadrarea în câmpul muncii. Pe 30 septembrie îmi expira timpul în care puteam să-mi ocup postul, student nu mai eram, așa că ar fi trebuit să-mi plătesc cheltuielile de spitalizare. Așa că, din 27 septembrie eram angajat la FPSUIC Tășnad și trecut în concediu medical din 28 septembrie.
   La Timișoara m-a internat imediat. Mâncarea era mai bună, dar la mine nu prea conta. Atunci, ca și acuma, mâncam orice. Numai stricat să nu fie că nu-mi accepta stomacul. Analizele au fost mai compacte, mai complexe dar și mai dureroase. Au durat vreo două săptămâni timp în care am primit un plic cu poze de la botezul fiicei mele. Injecțiile în ochi sau mai rărit dar am fost supus unei angiofluorografii care s-a abandonat la primul angiospasm. A mai rămas un singur lucru așa că am semnat că-s bun de cobai. Am fost al doilea cetățean european operat cu raze laser direct pe retină. Primul fusese în Moldova la Iași, la doctorul Olteanu. Eu în Banat la doctorul Munteanu. Ce ți-e și cu etimologiile astea?
   După câteva zile am văzut din nou. Bine. Am văzut bine! Am scăpat! După vreo zece zile mi-a dat drumul acasă cu o grămadă de restricții. Fără medicamente. Da, fără medicamente. Și restricțiile erau pe perioadă relativ scurtă. Doar concediul medical era pentru două luni.
   - Vreo 20 de ani nu vei avea nevoie de reparații. Mai mergi și tu la control din când în când. Apoi, Dumnezeu cu mila!
   - Să trăiți dom' colonel!
   Pe 29 decembrie m-am prezentat la serviciu. Prima mea zi de muncă a fost ocuparea apartamentului oferit odată cu postul de inginer stagiar. Era gol. Apartamentul era gol. Eram în el doar eu, Adriana, Gruiță și Ariadna.
   Spre sfârșit de februarie mi-am luat „statul”. Coșmarurile cu „a doua zi ai examen” nu au încetat ani buni după aceea. Cu două sptămâni înainte, de „stat”, pe 14 februarie a murit Ariadna. Diagnostic greșit al medicului pediatru Grant din Tășnad. Astăzi am un nepot și două nepoțele. Fetițele sunt ambele născute pe 14 februarie.

  

   

  

Crama Teodor medaliată cu aur la Vinarium 2020

   Atunci când este vorba de vin de calitate de pe plaiuri sătmărene este imposibil să nu te duci cu gândul către Crama Teodor. Așezată cochet, pe dealurile Răteștiului, la doar 22 de km de Satu Mare și cu magazin de prezentare în inima Sătmarulu, pe str. Octavian Goga nr.1, tel. 0740 431 758 Crama Teodor își găsește un loc din ce în ce mai vizibil printre producătorii de vinuri. Teodor Giurgiu, măiestrul pasionat până la durere în arta producerii vinului, enologie, a reușit în cei doar câțiva ani vechime să umple cu medalii și cupe camera trofeelor. Ultimul sosit în bătătură tocmai vi-l prezentăm.
  

    Premieră mondială la București: IWCB on-line

   International Wine Contest București s-a desfășurat anul acesta on-line în perioada 28 - 31 mai. Acest tip de concurs nu este o premieră doar pentru România ci este o premieră mondială. Cele aproape 900 de probe candidate la medalii, reprezentând 12 țări, au defilat pe sub ochii, nasul și limba a nu mai puțin de 34 de experți de pe mapamond. Modul de degustare on-line i-a cam bulversat în prima zi pe jurați, obișnuiți să se mai privească între două probe n-au găsit pe nimeni alăturea să le întărească sau să le infirme sentimentele. Cu toate acestea, chiar dacă distanța (uneori chiar de mii de km) și bineînțeles recipientele din care au degustat vinurile nu au fost cele normale, aprecierile au avut o linie coerentă și relativ unitară asupra vinurilor. Doar patru dintre acestea au reușit un puctaj care să le ofere Marea Medalie de Aur: Traminer 2018 de Jidvei, Chardonnay 1972 de Murfatlar, Pinot Gris 1962 tot de Murfatlar și Tămâioasa Românească 1983 de Pietroasa.
    În panica mondială produsă de pandemie (scuzați-mi jocul de cuvinte) se renunțase pe întreg globul la competiții de orice fel. Cătălin și Daniela Păduraru, nu au fost de acord să renunțe la organizarea tradiționalei competiții bucureștene așa încât s-au adaptat la mediu. Nu degeaba se spune că doar cei care se adaptează le mediu vor trece fără răni adânci peste necaz. Să nu uităm că industria HoReCa este printre cele mai afectate de COVID - 19.

    Tămâioasa Românească 2019 de Crama Teodor a fost medaliată cu aur

    Trei dintre vinurile Cramei Teodor au fost apreciate cu punctaje deosebite obținând aprecierea selectului juriu. Feteasca Neagră din 2018 cu 82 de puncte și Rieslingul de Rin 2019 cu 84 de puncte au obținut scoruri de argint. Cel mai apreciat produs al Cramei Teodor a fost Tămâioasa Românească, producție 2019, care a obținut Medalia de Aur (vezi foto).
   Întrebat despre părerea sa despre IWCB Vinarium, Mike Veseth - economist al vinului,  cel care deține blogul The Wine Economist și numit in 2015 cel mai bun blog din lume de catre Gourmand International - a spus:
   „O impresie puternică a fost cea de dinamism. A fost greu să rezist entuziasmului persoanelor pe care le-am întâlnit și sentimentului că vinul românesc este în mișcare, atingând noi niveluri mai înalte. Sunt optimist în ceea ce privește succesul României. Vinuri excelente, oameni inteligenți, determinați. Inchinăm paharul pentru viitorul vinului romanesc!”
   Vinul este ștampila unei zone, a unei regiuni sau chiar a unei țări în ceea ce privește cultura culinară. Tocmai de aceea apreciem realizările Cramei Teodor în acest domeniu.

Managementul defectuos este principalul motiv al falimentului

    Ce înseamnă manageriatul corect al unei societăți, al unei entități economice mai exact, este greu de exprimat în câteva cuvinte. Nu ar ajunge nici câteva pagini. Tocmai de aceea marea majoritate a managerilor din economia românească conduc în primul rând după fler, foarte puțini fiind aceia care au cunoștințe elementare despre ce înseamnă a „conduce o entitate economică, îndeplinind, integral sau parțial, funcțiile de previziune și organizare a activității, de coordonare și antrenare a personalului subordonat și de control asupra obiectivelor propuse” cum spune DEX-ul (n.a. - dicționarul explicativ al limbii române). Cei mai mulți înțeleg prin asta că ei dau ordine. Pentru aceștia nu contează dacă ordinele respective au o bază rațională de optimizare sau de eficientizare a parametrilor economici. În funcție de cum au dormit noaptea, de orgoliile personale, uneori de interesele unor grupuri colaterale (relații, organizații, partide...) se iau decizii decisive care pot duce o companie aflată pe profit, mai mare sau mic în funcție de vremuri, spre faliment.

   Panica și lipsa de cunoștințe temeinice duc la decizii în care conjunctura joacă un rol primordial. Uneori inspirația de moment, eu i-aș spune noroc, scoate managerul din impas, dar statistica spune că după două-trei situații norocoase apare un dezastru care nu mai ține cont de situațiile anterioare.

   Cea mai des întâlnită greșeală managerială este cea pornită din orgoliu, cea în care managerul crede că le știe pe toate în toate domeniile aflate sub controlul său. Apoi neîncrederea în subalterni ar putea să-i răpească mult timp din cel care ar trebui alocat adevăratelor probleme de care ar trebui să se ocupe.

   Care sunt aceste adevărate atribuții ale unui manager? Fără a pretinde că le vom elucida vă voi prezenta câteva, cele esențiale, pe care le-am studiat cu mulți ani în urmă la IROMA (Institutul Român de Management) și pe care le-am aplicat în diverse episoade și activități ale carierei:

   - colectarea informațiilor importante pentru a stabili obiective strategice;

   - monitorizarea și implementarea reglementărilor juridice prin intermediul unui specialist (atât în probleme juridice cât și a obiectului afacerii);

   - monitorizarea condițiilor de piață și stabilirea strategiei de afaceri în funcție de aceasta;

   - justificarea afacerii și elaborarea bugetului proiectului cu specialiști în domeniu dedicați;

   - dezvoltarea echipei, cointeresarea acesteia (emoțional și financiar) și cunoașterea nevoilor acesteia (la nivel de grup și, uneori, la nivel individual);...

    „În principiu, luarea deciziilor raționale se bazează pe o bună diagnosticare a problemelor, pe examinarea celui mai mare număr de soluții alternative, pe analizarea și compararea acestor alternative și pe selectarea celor mai bune soluții ca bază pentru desfășurarea acțiunilor de afaceri. Majoritatea experților consideră că luarea deciziilor raționale de afaceri este cea mai importantă și totodată cea mai dificilă activitate managerială.” Citatul este preluat de pe Business Academy și îl consider vital. Luarea deciziilor este piatra de căpătâi a unui manager. Când ți-ai pierdut discernământul este momentul să abdici, dar, atenție(!) și asta e o decizie!

   Ce calități ar trebui să aibă un manager? Am să vă surprind poate, dar cea mai importantă calitate a unui manager, după cea de a lua decizii evident, este cea de orator. Abia apoi contează, după părerea mea, cele de lider, de organizare a timpului, de negociere sau de întocmire a unui plan de afaceri. Pătrunderea, înțelegerea și gestionarea diverselor situații neprogramate, este o altă calitate care aș pune-o în fața celor de coordonare a resurselor umane, de marketing, de gestionare a cunoştinţelor angajaţilor sau  de planificare şi de organizare a carierei.

  

Sectorul vinicol puternic sprijinit de Comisia Europeană

    Sectorul vinicol este unul dintre sectoarele agroalimentare care au avut cel mai mult de suferit din cauza schimbării rapide a cererii și din cauza închiderii restaurantelor și barurilor din UE, fără ca pierderile să fie compensate de consumul la domiciliu. În consecință cererile producătorilor de vin au ajuns și la urechile Comisiei Europene care, ieri, în cadrul ședințelor ordinare au luat decizia să-i sprijine cu măsuri excepționale.

Dând un copy-paste de pe varianta în limba română a site-ului oficial al Comisiei Europene aceste măsuri sunt:

• Derogare temporară de la normele Uniunii Europene în materie de concurență: Articolul 222 din Regulamentul privind organizarea comună a piețelor (OCP) permite Comisiei să adopte derogări temporare de la anumite norme ale UE în materie de concurență în situații de dezechilibre grave ale piețelor. Comisia a adoptat acum o astfel de derogare pentru sectorul vinicol, permițându-le operatorilor să se auto-organizeze și să pună în aplicare măsuri de piață fiecare la nivelul său pentru a-și stabiliza sectoarele, cu respectarea funcționării pieței interne, pentru o perioadă maximă de 6 luni. De exemplu, operatorii vor putea să planifice acțiuni de promovare comune, să organizeze depozitarea de către operatori privați și să-și planifice în comun producția.
• Majorarea contribuției Uniunii Europene: contribuția Uniunii Europene la toate măsurile din cadrul programelor naționale de sprijin va fi majorată cu 10 %, ajungând la 70 %. O măsură excepțională precedentă a majorat deja această contribuție de la 50 % la 60 %. Majorările vor oferi sprijin financiar beneficiarilor.
• Plăți în avans pentru distilarea și depozitarea de criză: Comisia va permite statelor membre să le ofere plăți în avans operatorilor pentru operațiunile de distilare și depozitare de criză aflate în desfășurare. Aceste avansuri pot acoperi costurile în proporție de până la 100 % și vor permite statelor membre să își utilizeze în întregime fondurile alocate programelor naționale de sprijin pentru acest an.

În acest sens comisarul pentru agricultură și dezvoltare rurală, Janusz Wojciechowski, a declarat: „Sectorul vinicol se numără printre sectoarele care au avut cel mai mult de suferit din cauza crizei provocate de pandemia de COVID-19 și din cauza măsurilor de izolare conexe luate în UE. Primul pachet de măsuri specifice pieței adoptat de Comisie a oferit deja un sprijin semnificativ acestui sector. Totuși, incertitudinile legate de amploarea crizei la nivelul UE și la nivel mondial, precum și monitorizarea atentă a pieței ne-au determinat să propunem un nou pachet de măsuri pentru sectorul vinicol. Am convingerea că aceste măsuri vor da rapid roade concrete pentru sectorul vinicol al UE, conferindu-i curând stabilitate.”
Concomitent și sectorul fructelor și legumelor va beneficia de o majorare (de la 50 % la 70 %) a contribuției UE la programele gestionate de organizațiile de producători. Astfel, organizațiile de producători vor beneficia de o flexibilitate sporită în ceea ce privește punerea în aplicare a propriilor programe.

Previziunilor economice din vara anului 2020: PIB-ul României scade cu 6% în 2020 și va crește cu 4% în 2021

    Răspunsul politic rapid și cuprinzător la nivel UE și la nivel național a făcut ca dezastrul economic datorat pandemiei să fie mult diminuat. Asta nu înseamnă că economia UE nu va suferi o recesiune profundă. Chiar și față de estimările din primăvară cifrele arată mai nefericite. Motivul acestor adânciri a recesiunii se consideră a fi faptul că eliminarea restricțiilor de deplasare a persoanelor se întâmplă mai lent decât s-a preconizat. Potrivit previziunilor economice din această vară, România va înregistra o contracție de 6 % din PIB în 2020 și o creștere de 4 % în 2021.

    În ceea ce privește Uniunea Europeană în întregul ei se preconizează pentru 2020 o contracție a PIB-ului cu 8,3%, mai adâncă decât cea din România, dar o creștere pe anul 2021 cu 5,8%, mai favorabilă decât cea din țara noastră. Cu aalte cuvinte dacă dintr-un întreg scădem 6% după care adăugăm 4% ajungem la o valoare de 97,76% din valoarea inițială, iar pentru UE, același calcul, ne duce la un procent de  97,02 din valoarea inițială, ceea ce înseamnă cifre mai avantajoase în valoare absolută pentru România față de UE.
   De-a lungul anilor PIB-ul României s-a modificat astfel: în perioada 2011-2015 se poate considera o creștere medie anuală de 3%; apoi în 2016 creșterea a fost de 4,8%, în 2017 de 7,1%, în 2018 de 4,4% iar în 2019 de 4,1%. În aceeași perioada în PIB-ul UE oscila astfel: 1% în media anuală pe 2011-2015, 2,1%, 2,7%, 2,1%, respectiv 1,5%. Putem trage de aici concluzia că ne îndreptăm cu pași mici dar constanți spre un PIB comparabil cu media celor deținut de statele europene.
   Totuși pentru a avea o imagine de ansamblu al nivelului la care stă România ar trebui să comparăm și Indicele Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC), indice care nu ne avantajează de loc cu cifrele din Europa. În aceleași perioade în România IAPC-ul era de 2,7%, -1,1% (singurul procentaj aducător de speranță a fost cel din 2016), 1,1%, 4,1%, 3,9% și se preconizează ca pentru 2020 să fie de 2,5%, iar pentru 20121 de 2,8%. În aceleași intervale de timp IAPC-ul în Europa a fost de 1,5%, 0,2%, 1,6%, 1,8%, 1,4% și vor fi de 0,6%, respectiv de 1,3%.
   În ceea ce privește contracția în UE zona Euro față de zona nonEuro PIB-ul are preconizat raportul de -7,7/-7,4 pentru anul acesta.
   Nu sunt lipsite de interes nici declarațiile oficialilor:

  Valdis Dombrovskis, vicepreședinte executiv pentru o economie în serviciul cetățenilor, a declarat: „Impactul economic al restricțiilor de deplasare a persoanelor este mai grav decât ne-am așteptat la început. Situația este încă dificilă și ne confruntăm cu numeroase riscuri, printre care se numără un nou val masiv de infecții. În orice caz, aceste previziuni arată clar de ce avem nevoie de un acord cu privire la pachetul nostru ambițios de măsuri de redresare, NextGenerationEU, pentru a ajuta economia. În ceea ce privește anul în curs și anul viitor, ne putem aștepta la o relansare economică, dar trebuie să fim atenți la ritmul diferit al redresării. Trebuie să ne protejăm în continuare lucrătorii și companiile și să ne coordonăm strâns politicile la nivelul UE, pentru a ne asigura că vom ieși din această criză mai puternici și uniți.”

   Paolo Gentiloni, comisarul pentru economie, a declarat: „Coronavirusul a secerat viața a mai mult de jumătate de milion de oameni pe mapamond, o cifră care crește pe zi ce trece - în unele părți ale lumii într-un ritm alarmant. Previziunile în discuție indică efectele economice devastatoare ale acestei pandemii. Răspunsul politic pe teritoriul întregii Europe a contribuit la atenuarea șocului pentru cetățenii noștri, însă această situație continuă să creeze tot mai multe divergențe, inegalități și o insecuritate crescândă. Iată de ce este atât de important să ajungem la un acord rapid cu privire la planul de redresare propus de Comisie – pentru a le insufla economiilor noastre mai multă încredere și a le asigura o finanțare suplimentară în acest moment critic.”

   Trebuie să ținem totuși cont că acestea sunt doar niște previziuni. Orice bătaie a vântului ajutătoare (descoperirea unui vaccin antipandemie la prețuri rezonabile...) sau potrivnică (neînțelegeri majore în relația UE- Marea Britanie...) pot bulversa aceste calcule.
   

  Comisia Europeană publică în fiecare an două seturi de previziuni detaliate (în primăvară și în toamnă) și două seturi de previziuni intermediare (în iarnă și în vară). Previziunile intermediare cuprind valorile anuale și trimestriale ale PIB-ului și ale inflației tuturor statelor membre pentru anul în curs și pentru anul următor, precum și date agregate pentru UE și zona euro.

Următoarele previziuni economice ale Comisiei Europene vor fi cele din toamna anului 2020, care sunt programate a fi publicate în noiembrie 2020.

Per pedes cu mapa

   Vara lui 96 împingea primăvara spre istorie. Școlile se adumbreau una după alta după vibrația ultimelor clinchete de clopoței, rochițele și pantalonașii își pierdeau din lungime și din scrobeală în timp ce păsările pitice sau înalte, longiline sau rotunjoare, își priveau mândre creațiile real estate.

   O stare febrilă intrase în mine. Nu datorată anotimpului. Nici emoțiilor naturale. Factori externi mi-au bulversat metabolismul și trebuia să fac ceva sub presiune ca să-mi demonstrez că nu sunt inutil. Uite așa m-am trezit cutreierând străzile Sătmarului în lung și în lat la propriu. Prima a fost „magistrala” nord-sud, adică Barițiu - Endre - Fane Barosanul. Spun în lung și în lat la propriu pentru că luam casele la rând, atât cele pare cât și cele impare, le inspectam exterior și acolo unde vedeam un nume de firmă sau de asociație de orice fel băteam la poartă cu încredere. Uneori mă mai lătra un câine, alteori nu mă băga nimeni în seamă, dar de cele mai multe ori eram poftit să mă prezint.

   Expozeul meu suna cam așa: „Sunt Gruiță de la Informația Zilei și am dori să vă facem afacerea cunoscută...”. Bineînțeles că nu cu toți vorbeam la fel. În primele momente încercam să cântăresc din priviri persoana din fața mea, să-i fac loc să se exprime ca să înțeleg cum gândește... Mă puneam în locul ei ca să-mi dau seama cum ar fi putut-o ajuta ziarul nostru... Și, mai ales, îi ofeream cea mai avantajoasă soluție (mai târziu am înțeles că de fapt îi optimizam raportul leu cheltuit/leu încasat)... Acest stil de a nu pune în balanță în primul rând câștigul propriu de moment ci un parteneriat de lungă durată, cu câtiguri evidente de ambele părți, au făcut ca din trei praguri peste care călcam peste unul reveneam cu bani în buzunar. Cu timpul am aflat că în astfel de exerciții un raport bun ar fi de 1/10. Eram mult peste acesta.

   Pe acea vreme lumea era mult mai corectă și mai sinceră. Bineînțeles că erau și șarlatani. Cred că am avut acel har de a-i descoperi, uneori chiar înainte de a deschide gura. Astăzi proporția de oameni corecți versus șarlatani nu cred că s-a schimbat prea mult, doar „calitatea” șarlatanilor a devenit mai greu sesizabilă. Nu mă refer aici la cei care dețin putere politică. Aceștia sunt grobieni. Sunt absolut convins că aceștia, grobienii, vor dispărea în următorii 25-30 de ani. Nu au suficientă minte să conducă lumea. Sunt și excepții dar prea puține și uneori prea lacome. Dacă nu, vom dispărea noi cu toții!

   

  În altă zi am luat Cloșca să o caut de ouă, după aia l-am studiat pe Blaga, m-am încrâncenat și cu Mișu Caftangiu și tot așa, în vreo două săptămâni, am notat pe carnețelul meu circa 50-60 de firme cu o sumă totală ce reprezenta cam 15 salarii de-ale mele la acea vreme. Erau de-a valma mică publicitate, machete, informații, știri, articole (astăzi se numesc advertoriale)... Grija mea cea mai mare era ca tot ce le-am promis să se înfăptuiască. Am pus toți banii aceia într-o mapă maro din vinilin, mi-am luat feciorul cel mare (14ani) ce tocmai terminase clasa a opta cu mine și, pe drumul obișnuit (Ganea - vezi foto, Blaga, Uzinei, Ostrovului, podul de oțel, malul drept al Someșului până pe Mirciu Boșorogu 15) ne-am îndreptat spre redacție.

   

   - Bine mă, pe baza căror acte ai strâns tu puhoiul ăsta de bani? - a întrebat Ilie sub privirea ștearsă și încețoșată a lui Mitică.

   - N-am avut acte. Pe încredere. Le-am spus că le aduc facturi și chitanțe în iulie. Mâine e iulie așa că vă rog să-mi faceți acte conform celor scrise în carnețelul ăsta!