Nu puțini sunt aceia care, după ce au terminat o facultate, mai visează ani la rând că au „mâine” examen și nu prea sunt pregătiți. Sau au o restanță care le distruge vara. Sau iubita prietenului din altă grupă are probleme cu proful de ALGAP (Algebră liniară și geometrie analitică și proiectivă). Sau...
Vara lui '83 își făcea de cap și sesiunea de vară a ultimului an de studiu se încheiase. Fusese un an de studiu dificil pentru mine. Foarte dificil. Tocmai anul cinci. Un an prin care ar fi trebuit să defilez în urma activității mele și pasiunii pe care am avut-o la început pentru științele exacte, mai apoi pentru logică și în final pentru inginerie. Lăsând la o parte hobby-urile care îmi desăvârșeau caracterul: fotbalul (arbitrajul) și sportul în general, rebusul, excursiile montane, cititul și berea. Familia făcea parte din mine. Nu era o pasiune sau un hobby.
Tocmai din partea familiei am primit o lovitură la începutul anului cinci. Pe atunci prin familie înțelegeam copilul meu Gruiță, soția mea Adriana și mama mea Virginia a căror interese le susțineam în această ordine. Tocmai atunci starea de surescitare care exista parcă de când lumea între Adriana și Virginia a explodat pur și simplu. În loc să mă duc la primele cursuri din ultimul meu an universitar mi-am luat copilul în brațe, soția de braț și am ieșit în stradă. Până atunci locuisem la mama. Nu tu bani, nu tu locuință... Priveam în jur și căutam cu disperare soluții într-un Brașov înțesat de prieteni, dar la care îmi era rușine să apelez, iar la cămin nu aveam dreptul, având buletin de localnic.
Până la urmă am ajuns la fratele mamei mele, Dorel. Avea patru camere dar și patru copii. Ioli, soția lui, m-a primit cu brațele și mintea deschise punându-ne la dispoziție o cameră. Ziua lucram cu jumătate de normă pe șantier sau în diverse ateliere pentru a câștiga un ban, după-amiezile mă ocupam de situația școlară a verișoarelor mele, Coca - 15 ani, Lili mi-era și fină - 13 ani și Ița - 10 sau 11 ani. Norocul meu, ba nu, norocul lor era, deoarece natura le-a înzestrat cu istețime, așa că sarcina mea se rezuma doar la un dialog constructiv. Doru, mezinul familiei - 7-8 ani, era sub stricta supraveghere a lui Ioli pentru că Dorel îi făcea toate mendrele. Seara, când venea Dorel acasă mă ocupam de contabilitate. Dorel, șofer o viață întreagă, tocmai preluase în gestiune stația de benzină a firmei de construcții drumuri și poduri unde lucra. Era serios de lucru, dar m-am adaptat.
De facultate nici vorbă! Trecuseră lunile una după alta și eu nu am dat pe la cursuri de nici un fel. Mă izolasem și de colegi. De rușine. Prin februarie, după ce se terminase semestrul întâi cu totul, cu cursuri, cu laboratoare, cu seminare (n.a. - pe atunci se spunea seminarii, acum DEX-ul a-ntors-o), cu sesiune de examene, cu totul. Semestrul întâi se încheiase. Semestrul doi cuprindea doar „lucrarea de diplomă” sau „statul” cum îi ziceam cu toții. Prin februarie așadar, mă întâlnesc întâmplător cu una din profesoarele mele care era și prodecan și mă ia la întrebări.
Dând din colț în colț, încercând să minimalizez importanța facultății, chiar bravând uneori, am încercat să o îndepărtez de adevăratele motive ale înstrăinării mele de aule și conferențiari. N-am reușit. Și-a dat seama că se ascunde ceva tragic în spatele spuselor mele și, la un pahar de vin, i-am spus toată tărășenia. N-a spus nimic atunci. Nu-i dau numele pentru că, ulterior, mi-a spus că va încerca să mă ajute dacă uit cum o cheamă. Ea era singura care știa realitatea despre incidentul meu, din urmă cu trei ani și jumătate, cu prof. univ. Ioan Drăghici, monstru sacru al disciplinei Organe de mașini dar și un monstru în relația cu oamenii. O poveste veche în care, pe scurt, profesorul mă nedreptățise evident în timpul examenelor la materia sa și am repetat un an. Eram cel mai bun student al său la materia respectivă, în dese rânduri lăsându-mă să conduc orele de laborator în locul lui. Deoarece n-am acceptat să fac parte dintr-o anumită rețea m-a „pedepsit”. L-am urmărit, împreună cu Miliția la început, apoi cu alte organe ale statului, până au descoperit o rețea ce fraudau examenele, în special în favoarea străinilor. Cu timpul s-a descoperit și falsificarea unor lucrări de diplomă (stat) ale aceleași rețele, în fruntea căreia se afla eminența cenușie Ioan Drăghici. A primit cinci ani de pușcărie, a făcut trei și la cinci luni de la eliberare a decedat. A fost o gâdilire a orgoliului pentru mine (nu faptul că a decedat), dar trebuie să recunosc că pentru știința românească a fost o pierdere.
Trec câteva zile de la acel pahar de vin și, nu mai țin minte cum, sunt convocat la decanatul facultății. Acolo, doi profesori universitari și trei conferențiari, mi-au pus întrebări atât legate de cunoștințele mele profesionale (inginerie în general) cât și despre situația mea familială. În după-amiaza acelei zile persoana fără nume m-a căutat și mi-a propus să-mi dea 5.000 de lei (trei de la dânsa și două de la un prorector căruia i-am fost de asemenea student) cu condiția să mă pregătesc individual cu materiile din primul semestru și să particip la sesiunea de vară, sesiune de restanțe pentru anul cinci. Peste ani am căutat-o să-i returnez banii. A spus că deja i i-am returnat prin rezultatele mele.
Dorel și ai lui m-au înțeles și au acceptat să-i ajut cu bani în loc de munca pe șantier și ateliere, rămânând să fac pentru ei doar ceea ce îmi făcea plăcere: joaca de-a meditatorul și contabilitatea. În vară, după o muncă formidabilă în care concuram cu mine însumi, am reușit să iau toate examenele cu excepția unuia, a celui mai ușor, pe care l-am tratat cam superficial. Să nu uităm că aveam de pregătit și „statul”. Singura bucurie era sarcina lui Adriana. Urma să nască pe la începutul lui septembrie. Cum aveam o restanță nu puteam să dau statul decât în februarie. Am dat în sesiune specială restanța pe care am luat-o vâjâind după numai trei zile (citește nopți) de pregătire și am primit repartiție tocmai la Tășnad. Fiind restanțier nu am putut alege la Râșnov sau Făgăraș, unde mi-ar fi permis media generală pe cinci ani (orașele cu peste 100.000 de locuitori erau închise pentru absolvenți, cu excepția absolvenților care rămâneau în învățământ universitar).
După cele două săptămâni de ridicare în grad petrecute la o unitate militară din Murfalar (mai mult sub nivelul solului, printre butoaie, decât la instrucție) am simțit brusc nevoia de a fi singur. De a mă reculege. De a uita. De a mă reseta cum s-ar spune acum. Adriana mi-a făcut rucsacul și am plecat. Nici nu știam unde plec. La gară tocmai pleca un tren spre Zărnești. Erau vagoane cu etaj și ușile se dechideau prin glisare. M-am așezat pe jos bălăngânindu-mi picioarele în exteriorul vagonului. Am trecut la doar trei metri de casa în care locuia mama. O fostă anexă a gării Bartolomeu în care cu treizeci de ani îninte locuiau personalul ce deservea gara, iar în acele zile era un atelier de reparații de mașini și utilaje de mare tonaj și capacitate, la etajul căreia erau vreo șapte așa-zise locuințe. Astăzi, pe acel loc se află un imens sens giratoriu. O lacrimă din ochi, bătută de vânt a zburat către geamul unei bune părți a copilăriei și adolescenței mele. Locuisem acolo din clasa a șasea. Mama nu era în geam. Aflasem că, din când în când, se mai interesa de soarta mea. Probabil că nevoia de a o avea pe Adriana cât mai departe de ea m-a făcut să aleg Tășnadul la repartiție. Era cumva și o întoarcere spre meleagurile în care m-a născut.
La intrarea în Zărnești eram deja un grup. S-au așezat lângă mine vreo trei-patru rucsacuri din Ialomița. De'! Ei n-au munte. Când am coborât în gară i-am văzut cum cărau după ei niște fiare destul de grele. Am luat și eu unul să-i ajut. Mergeau la Curmătura în Crai (n.a. - munții Piatra Craiului). Am mers și eu. La Curmătura cabanier era Roli, un sas de treabă cu care mă împrietenisem în ultimii ani. Am luat-o prin Zănoagă că e drumul mai ușor. Cu fiarele alea după noi...
Seara, Roli aflând de rostu' răgățenilor, a pregătit într-un pahar uriaș de coniac (vreo 20 de litri capacitate) un punci în toată regula pentru care l-ar invidia orice locuitor al Tirolului. Fiertura ne-a încâlzit și cântecele de munte autohtone se îmbrățișau sporadic cu autentice iodlere Roli-ene până spre cântatul cocoșilor de munte. Ne-am îndreptat apoi cu toții spre Șaua Curmăturii cu tot cu fiarele aduse. Vrăjiți de răsăritul de basm l-am lăsat pe Roli să se întoarcă la cabana care îmi găzduia rucsacul și am pornit spre Piatra Mică. Mergeam în tăcere și repede. Toți eram obișnuiți cu cărările de munte, cu lanțurile pentru cățărat, cu cordelinele de pe umeri și carabinierele de pe centuri. Traseul nu necesita așa ceva (doar lanțurile erau utile), dar rostu' da. Cred că nu trecuse o oră și eram pe vârful Piatra Mică. Traseu ce se acoperă la mers lejer în trei ore. Aici m-au rugat să mă dau de-o parte. Am luat un pai în gură de pe pășunea montană și am început să mă joc cu pietricele. Am tras cu coada ochiului. Din fiarele cărate au meșteșugit (asamblat) o cruce uriașă pe care au împământenit-o. Asta era rostu'. Cu un an în urmă, în apropiere, și-a găsit sfârșitul un alt coleg de-al lor într-o operațiune de salvare. Cea salvată era și ea, ca noi toți, cu privirea în zare și gândul spre cer.
După vreo două zile grupul a plecat. Eu am rămas. Am rămas la cabană ca băiat bun la toate. În afară de bucătărie, de unde Helmuth mă gonea cu un linguroi mare de lemn, mă descurcam aproape în orice activitate: tăiam lemne, mergeam cu măgarii în sat după alimente, țigări și bere, dereticam prin camere și priciuri, spălam prin sala de mese... Din când în când mergeam cu grupuri de turiști pe trasee mai greu accesibile, uneori chiar nemarcate, sub formă de ghid. Eu nu le ceream nimic, dar unii mă plăteau.
Așa a trecut aproape o lunăl. În ultima săptămână de ședere am început să văd niște puncte dubioase. Punctele erau pe globul ocular și se mișcau în sus și în jos, la stânga și la dreapta după cum îmi îndreptam eu privirea. La început nu le-am dat importanță, dar după trei-patru zile mă deranjau evident. După încă vreo două zile i-am zis lui Roli și acesta, în cel mai pur stil săsesc mi-a pus rucsacul în brațe și m-a trimis la medic.
A doua zi după ce am ajuns acasă, adică la Dorel, nu știu cum mama a aflat de ochii mei, a venit la Dorel și mai cu vorba bună, mai cu ceartă m-a dus la spitalul Mârzescu. Acolo m-au și internat. După două luni de spitalizare, cu injecții direct în ochi mai dese decât îmi aduceau mâncare, cu mâncare nesărată și în doze controlate și cu investigații în tot corpul (frunte, urechi, nas, gât, plămâni, intestine, stomac, ficat, fiere, rinichi...) să-mi găsească sursa bolii, m-au trimis acasă. Cică n-au văzut corp mai sănătos ca al meu și nu-și explică boala mea. Au dat doar de-o râmă inofensivă supărată și ea că mâncam fără sare. Pe biletul de externare scria vindecat, dar mi-a dat o pungă de medicamente care să le iau cu strictețe și să nu mă ating de sare.
- Cum adică vindecat doctore Cati? Cum adică vindecat dacă trebuie să iau o grămadă de hapuri? - am strigat la bătrânul doctor și am trîntit ușa.
Afară, printr-o ușă întredeschisă, un doctor mai tânăr, mi-a făcut semn să intru în cabinetul lui.
- Știi? Domnul doctor Cati, directorul spitalului și, bineînțeles, șef al secției de oftalmologie nu are ce face. Trebuie să respecte sistemul. M-am uitat și eu peste fișele și analizele tale. Nu am mai întâlnit această boală decât la oameni de peste 80 de ani. Este inexplicabil. Apare de obicei ca urmare a unei infecții serioase în corp. Tu ești perfect sănătos. Diagnosticul complet este „corioretinită maculară cu retinopatie hemoragică și periflebită”.
Și astăzi îmi dăngăne în cap acele silabe fără sens pentru mine din discursul doctorului Gârceag co-ri-o-re-ti-ni-tă-ma-cu-la-ră-cu-re-ti-no-pa-ti-e-he-mo-ra-gi-că-și-pe-ri-fle-bi-tă. Văzându-mi fața consternat-întrebătoare a continuat:
- Îți dau un pachet cu niște cărți. Te rog să te duci cu ele personal la Timișoara. Îl cauți pe doctorul Munteanu și îi dai acest pachet. Nu pleci de acolo până nu spune el. Dacă te trimite acasă nu mai pot face nimic pentru tine. Fac aceste concesii pentru mama ta. Mi-a fost colegă.
Părăseam spitalul pentru prima oară oficial după două luni. Mai fugisem de două ori din spital: pe 8 septembrie când s-a născut fetița mea, Ariadna și când a jucat România cu Italia la Brașov. Cu pachetul în mână am ieșit pe poarta spitalului și peste o săptămână, cu același pachet în mână, intram pe poarta Spitalului Militar din Timișoara. Între timp a trebuit să merg la Tășnad să-mi fac încadrarea în câmpul muncii. Pe 30 septembrie îmi expira timpul în care puteam să-mi ocup postul, student nu mai eram, așa că ar fi trebuit să-mi plătesc cheltuielile de spitalizare. Așa că, din 27 septembrie eram angajat la FPSUIC Tășnad și trecut în concediu medical din 28 septembrie.
La Timișoara m-a internat imediat. Mâncarea era mai bună, dar la mine nu prea conta. Atunci, ca și acuma, mâncam orice. Numai stricat să nu fie că nu-mi accepta stomacul. Analizele au fost mai compacte, mai complexe dar și mai dureroase. Au durat vreo două săptămâni timp în care am primit un plic cu poze de la botezul fiicei mele. Injecțiile în ochi sau mai rărit dar am fost supus unei angiofluorografii care s-a abandonat la primul angiospasm. A mai rămas un singur lucru așa că am semnat că-s bun de cobai. Am fost al doilea cetățean european operat cu raze laser direct pe retină. Primul fusese în Moldova la Iași, la doctorul Olteanu. Eu în Banat la doctorul Munteanu. Ce ți-e și cu etimologiile astea?
După câteva zile am văzut din nou. Bine. Am văzut bine! Am scăpat! După vreo zece zile mi-a dat drumul acasă cu o grămadă de restricții. Fără medicamente. Da, fără medicamente. Și restricțiile erau pe perioadă relativ scurtă. Doar concediul medical era pentru două luni.
- Vreo 20 de ani nu vei avea nevoie de reparații. Mai mergi și tu la control din când în când. Apoi, Dumnezeu cu mila!
- Să trăiți dom' colonel!
Pe 29 decembrie m-am prezentat la serviciu. Prima mea zi de muncă a fost ocuparea apartamentului oferit odată cu postul de inginer stagiar. Era gol. Apartamentul era gol. Eram în el doar eu, Adriana, Gruiță și Ariadna.
Spre sfârșit de februarie mi-am luat „statul”. Coșmarurile cu „a doua zi ai examen” nu au încetat ani buni după aceea. Cu două sptămâni înainte, de „stat”, pe 14 februarie a murit Ariadna. Diagnostic greșit al medicului pediatru Grant din Tășnad. Astăzi am un nepot și două nepoțele. Fetițele sunt ambele născute pe 14 februarie.
Dorel și ai lui m-au înțeles și au acceptat să-i ajut cu bani în loc de munca pe șantier și ateliere, rămânând să fac pentru ei doar ceea ce îmi făcea plăcere: joaca de-a meditatorul și contabilitatea. În vară, după o muncă formidabilă în care concuram cu mine însumi, am reușit să iau toate examenele cu excepția unuia, a celui mai ușor, pe care l-am tratat cam superficial. Să nu uităm că aveam de pregătit și „statul”. Singura bucurie era sarcina lui Adriana. Urma să nască pe la începutul lui septembrie. Cum aveam o restanță nu puteam să dau statul decât în februarie. Am dat în sesiune specială restanța pe care am luat-o vâjâind după numai trei zile (citește nopți) de pregătire și am primit repartiție tocmai la Tășnad. Fiind restanțier nu am putut alege la Râșnov sau Făgăraș, unde mi-ar fi permis media generală pe cinci ani (orașele cu peste 100.000 de locuitori erau închise pentru absolvenți, cu excepția absolvenților care rămâneau în învățământ universitar).
După cele două săptămâni de ridicare în grad petrecute la o unitate militară din Murfalar (mai mult sub nivelul solului, printre butoaie, decât la instrucție) am simțit brusc nevoia de a fi singur. De a mă reculege. De a uita. De a mă reseta cum s-ar spune acum. Adriana mi-a făcut rucsacul și am plecat. Nici nu știam unde plec. La gară tocmai pleca un tren spre Zărnești. Erau vagoane cu etaj și ușile se dechideau prin glisare. M-am așezat pe jos bălăngânindu-mi picioarele în exteriorul vagonului. Am trecut la doar trei metri de casa în care locuia mama. O fostă anexă a gării Bartolomeu în care cu treizeci de ani îninte locuiau personalul ce deservea gara, iar în acele zile era un atelier de reparații de mașini și utilaje de mare tonaj și capacitate, la etajul căreia erau vreo șapte așa-zise locuințe. Astăzi, pe acel loc se află un imens sens giratoriu. O lacrimă din ochi, bătută de vânt a zburat către geamul unei bune părți a copilăriei și adolescenței mele. Locuisem acolo din clasa a șasea. Mama nu era în geam. Aflasem că, din când în când, se mai interesa de soarta mea. Probabil că nevoia de a o avea pe Adriana cât mai departe de ea m-a făcut să aleg Tășnadul la repartiție. Era cumva și o întoarcere spre meleagurile în care m-a născut.
La intrarea în Zărnești eram deja un grup. S-au așezat lângă mine vreo trei-patru rucsacuri din Ialomița. De'! Ei n-au munte. Când am coborât în gară i-am văzut cum cărau după ei niște fiare destul de grele. Am luat și eu unul să-i ajut. Mergeau la Curmătura în Crai (n.a. - munții Piatra Craiului). Am mers și eu. La Curmătura cabanier era Roli, un sas de treabă cu care mă împrietenisem în ultimii ani. Am luat-o prin Zănoagă că e drumul mai ușor. Cu fiarele alea după noi...
Seara, Roli aflând de rostu' răgățenilor, a pregătit într-un pahar uriaș de coniac (vreo 20 de litri capacitate) un punci în toată regula pentru care l-ar invidia orice locuitor al Tirolului. Fiertura ne-a încâlzit și cântecele de munte autohtone se îmbrățișau sporadic cu autentice iodlere Roli-ene până spre cântatul cocoșilor de munte. Ne-am îndreptat apoi cu toții spre Șaua Curmăturii cu tot cu fiarele aduse. Vrăjiți de răsăritul de basm l-am lăsat pe Roli să se întoarcă la cabana care îmi găzduia rucsacul și am pornit spre Piatra Mică. Mergeam în tăcere și repede. Toți eram obișnuiți cu cărările de munte, cu lanțurile pentru cățărat, cu cordelinele de pe umeri și carabinierele de pe centuri. Traseul nu necesita așa ceva (doar lanțurile erau utile), dar rostu' da. Cred că nu trecuse o oră și eram pe vârful Piatra Mică. Traseu ce se acoperă la mers lejer în trei ore. Aici m-au rugat să mă dau de-o parte. Am luat un pai în gură de pe pășunea montană și am început să mă joc cu pietricele. Am tras cu coada ochiului. Din fiarele cărate au meșteșugit (asamblat) o cruce uriașă pe care au împământenit-o. Asta era rostu'. Cu un an în urmă, în apropiere, și-a găsit sfârșitul un alt coleg de-al lor într-o operațiune de salvare. Cea salvată era și ea, ca noi toți, cu privirea în zare și gândul spre cer.
După vreo două zile grupul a plecat. Eu am rămas. Am rămas la cabană ca băiat bun la toate. În afară de bucătărie, de unde Helmuth mă gonea cu un linguroi mare de lemn, mă descurcam aproape în orice activitate: tăiam lemne, mergeam cu măgarii în sat după alimente, țigări și bere, dereticam prin camere și priciuri, spălam prin sala de mese... Din când în când mergeam cu grupuri de turiști pe trasee mai greu accesibile, uneori chiar nemarcate, sub formă de ghid. Eu nu le ceream nimic, dar unii mă plăteau.
Așa a trecut aproape o lunăl. În ultima săptămână de ședere am început să văd niște puncte dubioase. Punctele erau pe globul ocular și se mișcau în sus și în jos, la stânga și la dreapta după cum îmi îndreptam eu privirea. La început nu le-am dat importanță, dar după trei-patru zile mă deranjau evident. După încă vreo două zile i-am zis lui Roli și acesta, în cel mai pur stil săsesc mi-a pus rucsacul în brațe și m-a trimis la medic.
A doua zi după ce am ajuns acasă, adică la Dorel, nu știu cum mama a aflat de ochii mei, a venit la Dorel și mai cu vorba bună, mai cu ceartă m-a dus la spitalul Mârzescu. Acolo m-au și internat. După două luni de spitalizare, cu injecții direct în ochi mai dese decât îmi aduceau mâncare, cu mâncare nesărată și în doze controlate și cu investigații în tot corpul (frunte, urechi, nas, gât, plămâni, intestine, stomac, ficat, fiere, rinichi...) să-mi găsească sursa bolii, m-au trimis acasă. Cică n-au văzut corp mai sănătos ca al meu și nu-și explică boala mea. Au dat doar de-o râmă inofensivă supărată și ea că mâncam fără sare. Pe biletul de externare scria vindecat, dar mi-a dat o pungă de medicamente care să le iau cu strictețe și să nu mă ating de sare.
- Cum adică vindecat doctore Cati? Cum adică vindecat dacă trebuie să iau o grămadă de hapuri? - am strigat la bătrânul doctor și am trîntit ușa.
Afară, printr-o ușă întredeschisă, un doctor mai tânăr, mi-a făcut semn să intru în cabinetul lui.
- Știi? Domnul doctor Cati, directorul spitalului și, bineînțeles, șef al secției de oftalmologie nu are ce face. Trebuie să respecte sistemul. M-am uitat și eu peste fișele și analizele tale. Nu am mai întâlnit această boală decât la oameni de peste 80 de ani. Este inexplicabil. Apare de obicei ca urmare a unei infecții serioase în corp. Tu ești perfect sănătos. Diagnosticul complet este „corioretinită maculară cu retinopatie hemoragică și periflebită”.
Și astăzi îmi dăngăne în cap acele silabe fără sens pentru mine din discursul doctorului Gârceag co-ri-o-re-ti-ni-tă-ma-cu-la-ră-cu-re-ti-no-pa-ti-e-he-mo-ra-gi-că-și-pe-ri-fle-bi-tă. Văzându-mi fața consternat-întrebătoare a continuat:
- Îți dau un pachet cu niște cărți. Te rog să te duci cu ele personal la Timișoara. Îl cauți pe doctorul Munteanu și îi dai acest pachet. Nu pleci de acolo până nu spune el. Dacă te trimite acasă nu mai pot face nimic pentru tine. Fac aceste concesii pentru mama ta. Mi-a fost colegă.
Părăseam spitalul pentru prima oară oficial după două luni. Mai fugisem de două ori din spital: pe 8 septembrie când s-a născut fetița mea, Ariadna și când a jucat România cu Italia la Brașov. Cu pachetul în mână am ieșit pe poarta spitalului și peste o săptămână, cu același pachet în mână, intram pe poarta Spitalului Militar din Timișoara. Între timp a trebuit să merg la Tășnad să-mi fac încadrarea în câmpul muncii. Pe 30 septembrie îmi expira timpul în care puteam să-mi ocup postul, student nu mai eram, așa că ar fi trebuit să-mi plătesc cheltuielile de spitalizare. Așa că, din 27 septembrie eram angajat la FPSUIC Tășnad și trecut în concediu medical din 28 septembrie.
La Timișoara m-a internat imediat. Mâncarea era mai bună, dar la mine nu prea conta. Atunci, ca și acuma, mâncam orice. Numai stricat să nu fie că nu-mi accepta stomacul. Analizele au fost mai compacte, mai complexe dar și mai dureroase. Au durat vreo două săptămâni timp în care am primit un plic cu poze de la botezul fiicei mele. Injecțiile în ochi sau mai rărit dar am fost supus unei angiofluorografii care s-a abandonat la primul angiospasm. A mai rămas un singur lucru așa că am semnat că-s bun de cobai. Am fost al doilea cetățean european operat cu raze laser direct pe retină. Primul fusese în Moldova la Iași, la doctorul Olteanu. Eu în Banat la doctorul Munteanu. Ce ți-e și cu etimologiile astea?
După câteva zile am văzut din nou. Bine. Am văzut bine! Am scăpat! După vreo zece zile mi-a dat drumul acasă cu o grămadă de restricții. Fără medicamente. Da, fără medicamente. Și restricțiile erau pe perioadă relativ scurtă. Doar concediul medical era pentru două luni.
- Vreo 20 de ani nu vei avea nevoie de reparații. Mai mergi și tu la control din când în când. Apoi, Dumnezeu cu mila!
- Să trăiți dom' colonel!
Pe 29 decembrie m-am prezentat la serviciu. Prima mea zi de muncă a fost ocuparea apartamentului oferit odată cu postul de inginer stagiar. Era gol. Apartamentul era gol. Eram în el doar eu, Adriana, Gruiță și Ariadna.
Spre sfârșit de februarie mi-am luat „statul”. Coșmarurile cu „a doua zi ai examen” nu au încetat ani buni după aceea. Cu două sptămâni înainte, de „stat”, pe 14 februarie a murit Ariadna. Diagnostic greșit al medicului pediatru Grant din Tășnad. Astăzi am un nepot și două nepoțele. Fetițele sunt ambele născute pe 14 februarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu