Se îndreaptă acele ceasului către ultima treime a celei mai luminate zi a anului. Pe terasa Miorița câteva zeci de persoane forfotesc printre mese interesându-se unde are loc evenimentul. În Salonul Alb? Nu, căci suntem prea mulți. În sala mare, ascunși de zăpușeala de afară, sub adierea aerului condiționat și îmbiați de apa minerală de pe mese, au loc primele pupături, strângeri de mâini, scurte interviuri (de presă), urări...
Primul laudatio îi aparține lui Felician (întrerupt de binecuvântarea bisericii) care a scos în evidență episoade din prietenia sa cu amfitrionul de facto și faptul că acesta nu s-a născut la timpul lui. Protoprezbiterul Marian, cu gândul la întunericul de după sacrificiu, a conchis că cineva trebuia să aducă lumină prin carte. Edilul Doina, înfășurată în emoția dată de ineditul situației în care se afla, a acceptat că poate face mai mult și a promis. George, cu simțurile lui vulturești de a eticheta un act cultural ascuns între coperți, și-a adus aminte că Dorel este unul dintre puținii prieteni care i-au călcat bârlogul (cuibul de creație aș spune). Ultimul laudatio a fost de la Robert.
Bineînțeles că sala a reacționat. S-au perindat la microfon oameni de cultură aflați acum în posturi vremelnice sau mai puțin efemere: preoți, primari, directori, politicieni, dascăli și nu în ultimul rând editorul. Inspiratul George (al II-lea, după ordinea pripășirii sale pe meleaguri sătmărene), chiar dacă mai târziu, și-a prezentat aportul. Atât prin laudatio cât și la realizarea volumului.
Asta a fost povestea lansării celei mai reușite realizări literare a profesorului Teodor Curpaș. O carte despre sine și despre părerea altora despre el. Merită citită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu