marți, 1 octombrie 2019

Cursiera

   Vacanța de vară începuse de câteva zile. Clasa a șasea trecuse mai mult cu bune. Leneveam în pat și simțeam cu adevărat ce înseamnă expresia: „ce bine e acasă!”. Până în iarnă, fusesem „cazat” timp de un an și jumătate la un internat corecțional din Săcele (jud. Brașov) nu neapărat pentru că aș fi fost un copil problemă ci pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Pe tata îl părăsise mama pe când eu nu împlinisem un an (nerespectarea fidelității conjugale) iar mama se împrietenise prea mult cu alcoolul și fusese trimisă, după ce terminasem clasa a patra, la un spital de tip sanatoriu din Adășeni (jud. Botoșani), unde era și pacient și infirmieră.
   Din iarnă mama venise acasă mult mai frumoasă. M-a recuperat. Chiar dacă banii reprezentau o problemă eu nu simțeam asta. Iubirea de care eram înconjurat îmi ținea loc de toate. Lungit pe recamier îmi priveam pijamaua cu buline și-mi aduceam aminte de serile din martie când, cuibăriți în fotoliile-pat, nu prea noi, pe care le primisem de la o mătușă, ne uitam vrăjiți la televizor în fiecare seară la „Cerbul de Aur”. Simțeam bucuria din sufletul mamei cum bubuia că suntem împreună. Era un sentiment reciproc greu de descris. Roddy Mc Neil, Margareta Pâslaru (fusesem acasă la mama ei în urmă cu vreo doi ani), Dan Spătaru și Rita Pavone... (pe ei mi mai aduc aminte) ne încântau de pe scena Teatrului Dramatic din Brașov (biletele ar fi fost mult prea scumpe pentru portofelul mamei). Pe lângă notele pe care le primeau de la arbitri (mai puțin Rita, ea fiind vedetă) mai primeau note și de la mine. Ale mele erau mai importante. Notate cu creionul în Caietul Festivalului aveau să fie un subiect de discuție a doua zi la școală și în curte la Țuțu, după ce jucam un tenis cu palete din lemn pe un teren scrijelat în colbul unui pământ denivelat. Doar venise primăvara și se apropia Roland Garros-ul.
   Așadar vacanța îmi prelungea diminețile în lenjeria care nu mai mirosea maro, a săpun de rufe. Strada Lungă, calea ferată și cerul senin treceau prin sticla subțire a geamului (iarna mai trecea și frigul). Mi-am luat slipul, pantalonii scurți și un tricou și am coborât în curtea înțesată de mașini grele ce țineau de atelierelor de la parterul locuinței noastre. În trecut aparținuseră CFR-ului, ca anexă la Gara Bartolomeu din Brașov, atunci era parcul de mașini al unui grup de șantiere. M-am strecurat printre mastodonți fără să mă murdăresc și am ieșit pe poarta larg deschisă, poartă pe care duminica băteam covoarele.
   La nici o sută de metri, pe Lungă, era ștrandul Dezrobirea (CIBO de mai târziu, aparținea de fabrica de CIocolată și BOmboane). Micuț, cu un bazin olimpic, înghesuit între plopi, era răcoarea mea din fiecare vară de atunci și până la terminarea facultății. Acolo eram prieten cu toată lumea: cu preșcolarii pe care îi învățam Păcălici și fotbal; cu cei de-o vârstă cu mine cu care jucam leapșa în apă și fotbal; cu tinerii muncitori și studenți cu care jucam volei și fotbal; cu cei de vârstă medie cu care  jucam remi și fotbal și cu cei mai în vârstă ale căror povești de viață le ascultam și cu care nu jucam fotbal. Când aveam nevoie să fiu singur dezlegam rebus sau citeam. Citeam foarte mult. Citeam orice. Bibliotecarele de la școală și până la cele de la județeană mă îndrăgeau.
   Acolo, între plopi, retras într-un colț, era un nuc. Un nuc mare, al cărui frunziș umbrea o bună parte a bazinului păstrând apa rece până dincolo de prânz. Rece și verde. Acolo se juca leapșa. Nucul avea rădăcinile într-o curte micuță care făcea parte din cvadratul ștrandului. Acea curte m-a fascinat. De acolo, din când în când, intrau și ieșeau copii, tineri și oameni cu biciclete. Biciclete cu coarne întoarse. Noi le spuneam cursiere.
   Am intrat și eu acolo, curios să mă dau și eu cu cursiera. Învățasem încă de țânc să pedalez. La început nu ajungeam la pedale. Luam bicicleta vecinului bunicii, mă urcam într-un vârf de pantă și-mi făceam vânt pe drumul colbuit spre centrul satului (Cuza Vodă, comuna Bivol - astăzi Viișoara, raionul Dorohoi sau Darabani, regiunea Suceava pe acea vreme). Mai târziu nu ratasem nici o ocazie ivită să mă urc în șa.
   Nici astăzi nu înțeleg de ce am fost respins. Nici măcar nu m-au lăsat să mă urc pe o bicicletă. Probabil am prins pe cineva într-o zi proastă. Tânjeam să încerc și eu. Din păcate nu am mai avut curajul să mă apropii de portița aceea de sub nuc. În viața mea nu am mai avut ocazia să mă urc pe o cursieră.
  

Niciun comentariu: