Eram la Hamburg. Spre nouă dimineața. Călătorisem toată noaptea. Mai era ceva timp până să se deschidă zăvorul. La poartă erau circa 40-50 de persoane. Ne-am hotărât să bem un ceai pe undeva și să ne întoarcem ca să ne ducem la bun sfârșit intenția. Ceaiul, sendvișul și cafeaua au dispărut în liniște. Ne întoarcem la poarta ferecată și... ce să vezi... De la poartă, pe lângă ziduri, se formase o coadă de circa 200-250 de persoane. Ne așezăm cuminți la coadă. Era în jur de 9,30. După vreun sfert de oră mi se pare că ne mișcăm cam greu. Trec dea lungul siluetelor mai mult tăcute decât dornice de conversație, ajung la poartă și mă dumiresc. În curtea largă mai erau cam tot pe atâția dornici de a vota. După circa patru ore în care răbdarea unora a cam ajuns la limită, inclusiv a unuia dintre noi, am ajuns în cabina de vot. Eram și nu eram hotărât pe cine să votez. După vreo trei minute de zbateri, după ce am citit pe toți candidații eligibili pentru un scaun la Parlamentul European, m-am hotărât să votez persoane nu un partid. I-am luat doar pe cei care îi cunoșteam (sau aveam impresia că îi cunosc) și după o recântărire am pus ștampila pe cei cu puteri native latente.
Afară se apropia de ora două a după-amiezii și coada era de circa trei ori mai lungă decât cea la care ne așezasem. Hm! Mulți dintre ei nu mai aveau cum să ajungă să voteze. Mi s-a părut corect să nu le spun nimic. Cine știe... poate se întâmplă o minune... Cam 60-70% din cei prezenți susțineau cu tărie că USR ne va salva. Vreo 15-20% păreau dispuși să meargă pe un partid tradițional: PNL. Cei cu PSD-ul ori nu existau, ori nu aveau curajul să se pronunțe. Marea majoritate erau tineri între 20 și 40 de ani. Unii cu copii, alții cu copiii altora pentru a se putea băga în față. Niște viitoare mame autentice, altele prefăcute... În fine, marea masă a oamenilor era civilizată. Ceva rumoare s-a făcut când a venit cineva și a anunțat că mașinile cu număr de România au fost amendate pentru parcare ilegală.
După cinci luni și două săptămâni m-am aflat, alaltăieri, din nou în fața urnei. Din nou zbateri. Când am plecat de acasă știam doar pe cine nu votez. Dacă ăla n-ar fi semnat... dacă celălalt n-ar fi negat... dacă ăsta n-ar fi cerșit... Din capul locului am decis să nu votez un anumit partid ci omul și uite așa, de la o zbatere la alta, m-am trezit punând ștampila pe omul de cultură.
Dezbateri. O lege nescrisă a alegerilor prezidențiale spune că cel mai slab în sondaje are câștig de cauză (în sensul că își îmbunătățește procentajul) în dezbateri directe. Acesta este motivul pentru care în primul tur toată lumea provoca la dezbateri doar pe cei aflați în sondaje înaintea lor. În turul doi o dezbatere neamț - docilă este imposibilă. Nu are cum să aibă loc. Docila a făcut o provocare. Neamțul n-a ridicat mănușa. Deocamdată. Eu cred că nici nu are să o ridice. Mai cred că dacă ar ridica-o, docila nu s-ar prezenta.
Propunerea mea ar fi ca cei doi, fiecare separat dar concomitent, să se pună la dispoziția a câte unui juriu format din cinci jurnaliști, din toate mediile (TVR, DiGi 24, Antena 3, PRO TV și Realitatea) și să răspundă la patru întrebări de la fiecare jurnalist. Pentru ca talentul meu de regizor să se apropie de perfecțiune (sâc!) mai propun ca în final, fiecare din candidați să poată pune o întrebare celuilalt candidat prin intermediul unui membru din juriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu