Transferul căldurii dinspre propria inimă către inimile celor ce te impresionează plăcut este direct proporţional cu gradul tău de permeabilitate a sufletului. Atunci când azbestul îţi ecranează năvala sângelui spre şi dinspre lăcaşul iubirii, când amianta surghiuneşte dorinţa de a face un bine celui mai mult sau mai puţin aproape ţie sau când nevoia de a cunoaşte se estompează în tendinţe claustrofobe nu ai cum să pătrunzi în antecamera liniştii interioare. Sentimentul menirii împlinite nu este un sentiment pământean aşa că noi nu o să-l simţim niciodată, dar dacă nu-l putem apropria, măcar să ni-l apropiem. De-am fi ubicui în loc de duplicitari!?
Controversele legate de (contra)performanţa fetelor noastre la europenele de handbal nu se vor opri nici în prezent şi nici în viitorul imediat. În sport, în cele mai multe cazuri, diferenţa dintre locul unu şi doi, doi şi trei, trei şi patru sau chiar unu şi patru poate fi dată de o bară, o adiere de vânt, un fulg de nea sau de un capriciu. Sigur că avem şi exemple de lideri detaşaţi cum ar fi Iolanda Balaş, Seghei Bubca, Sebastian Loeb sau echipa de baschet a SUA. Avem şi distanţe foarte mari între locurile doi şi trei, campionatul scoţian de fotbal fiind un exemplu în acest sens. Putem găsi modele şi pentru celelalte categorii, dar trebuie să recunoaştem că acestea sunt doar excepţii care certifică legile firii.
Dacă foloseam titularii şi cu rusoaicele, dacă psihologul ar fi fost de la început în delegaţia română, dacă fetele se regăseau în ultimele minute ale semifinalei, dacă suedezele nu le băteau pe norvegience în grupe, dacă le-am fi bătut pe daneze în grupe, dacă aveam alt antrenor, dacă nu se accidenta... şi tot aşa o grămadă de dacă prezumptivi care dacă (nu) ar fi existat am fi fost mai sus sau mai jos în topul mondial. Cert este că fetele nu au venit iar cu poalele în cap. De ruşine.
Să lăsăm trecutul şi să inspectăm viitorul. Cel mai la îndemână este tot handbalul (interesant joc de cuvinte româno-nemţesc, cred eu). Cel masculin. Ce-ar fi să ne aducă şi ei o medalie? O să-mi spuneţi că fabulez. Trebuie să recunosc că în acest caz statistica vă dă dreptate. Totuşi, minunea nu ar fi chiar atât de mare cum ar fi dacă ne-am întoarce cu o medalie de la mondialele de rugby. Din păcate aproape imposibil ne-a devenit să luăm medalii la atletism unde mai deunăzi eram abonaţi la câte un bucheţel pe fiecare competiţie de amploare. Nici gimnastica feminină nu se ridică la nivelul anilor trecuţi.
Să căutăm şi nişte plusuri. Tenisul de masă feminin. Chiar şi cel de câmp, dacă ne referim la reprezentativitate (număr de sportive la turnee WTA). Poloul parcă încearcă să revină unde a fost. Voleiul feminin face ochi şi gimnastica masculină este pe plus în ultimii ani (mai puţin cel ce tocmai şi-a consumat ultima noapte). Avem şi câteva sporturi interzise, dintre care ciclismul pare cel mai departe de adevărata performanţă. În şah am avut întotdeauna un nume urmat de multe promisiuni neonorate. Florin Gheorghiu şi Dieter Nisipeanu sunt singurii laureaţi. Le-am putea adăuga cu ceva bunăvoinţă pe Elisabeta Polihroniade şi Corina Peptan.
Rătăciri de om sucit.
Controversele legate de (contra)performanţa fetelor noastre la europenele de handbal nu se vor opri nici în prezent şi nici în viitorul imediat. În sport, în cele mai multe cazuri, diferenţa dintre locul unu şi doi, doi şi trei, trei şi patru sau chiar unu şi patru poate fi dată de o bară, o adiere de vânt, un fulg de nea sau de un capriciu. Sigur că avem şi exemple de lideri detaşaţi cum ar fi Iolanda Balaş, Seghei Bubca, Sebastian Loeb sau echipa de baschet a SUA. Avem şi distanţe foarte mari între locurile doi şi trei, campionatul scoţian de fotbal fiind un exemplu în acest sens. Putem găsi modele şi pentru celelalte categorii, dar trebuie să recunoaştem că acestea sunt doar excepţii care certifică legile firii.
Dacă foloseam titularii şi cu rusoaicele, dacă psihologul ar fi fost de la început în delegaţia română, dacă fetele se regăseau în ultimele minute ale semifinalei, dacă suedezele nu le băteau pe norvegience în grupe, dacă le-am fi bătut pe daneze în grupe, dacă aveam alt antrenor, dacă nu se accidenta... şi tot aşa o grămadă de dacă prezumptivi care dacă (nu) ar fi existat am fi fost mai sus sau mai jos în topul mondial. Cert este că fetele nu au venit iar cu poalele în cap. De ruşine.
Să lăsăm trecutul şi să inspectăm viitorul. Cel mai la îndemână este tot handbalul (interesant joc de cuvinte româno-nemţesc, cred eu). Cel masculin. Ce-ar fi să ne aducă şi ei o medalie? O să-mi spuneţi că fabulez. Trebuie să recunosc că în acest caz statistica vă dă dreptate. Totuşi, minunea nu ar fi chiar atât de mare cum ar fi dacă ne-am întoarce cu o medalie de la mondialele de rugby. Din păcate aproape imposibil ne-a devenit să luăm medalii la atletism unde mai deunăzi eram abonaţi la câte un bucheţel pe fiecare competiţie de amploare. Nici gimnastica feminină nu se ridică la nivelul anilor trecuţi.
Să căutăm şi nişte plusuri. Tenisul de masă feminin. Chiar şi cel de câmp, dacă ne referim la reprezentativitate (număr de sportive la turnee WTA). Poloul parcă încearcă să revină unde a fost. Voleiul feminin face ochi şi gimnastica masculină este pe plus în ultimii ani (mai puţin cel ce tocmai şi-a consumat ultima noapte). Avem şi câteva sporturi interzise, dintre care ciclismul pare cel mai departe de adevărata performanţă. În şah am avut întotdeauna un nume urmat de multe promisiuni neonorate. Florin Gheorghiu şi Dieter Nisipeanu sunt singurii laureaţi. Le-am putea adăuga cu ceva bunăvoinţă pe Elisabeta Polihroniade şi Corina Peptan.
Rătăciri de om sucit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu