joi, 20 ianuarie 2011

Meninţă

În dis de dimineaţa deceniului al şaptelea al ultimului secol din mileniul trecut desluşeam tainele şahului în clubul muncitoresc Emailul Roşu din Mediaş. Tocmai plecasem de la grădiniţă şi în drumul meu spre casă (o cămăruţă în podul clădirii ce adăpostea Dispensarul Emailul Roşu, locul de muncă al mamei mele) m-am abătut spre treptele clubului unde mă obişnuisem să mai pierd o oră sau două, până când termina şi mama lucru (soră medicală se numea pe acea vreme ceea ce făcea ea). Lume de tot felul. Mai aduceam câte un pachet de Mărăşeşti unuia, mai păream isteţ altuia şi aşa mă mai alegeam şi eu cu câte o acadea. Numai la vremea curăţeniei o zbucheam pe uşă cătându-mi de drum.
Chestia cu dispunerea regelui şi a reginei pe tablă am învăţat-o repede. Nici "cartografierea" nu mi-a creat foarte multe probleme. La cei cinci anişori mă descurcm destul de bine cu cifrele şi literele. Pocinogul venea de la aşezarea calului şi a nebunului. Sistematic le inversam locurile pe tablă. În ziua aceea, aia despre care vreau să vă povestesc, erau parcă mai mulţi bărbaţi în club. De câteva săptămâni adusese în club un televizor nou. Unul care şi mergea, dar nu i se dădea drumul tot timpul ca să nu se strice. Scaunele din club au fost aşezate rapid pe patru cinci rânduri în faţa minunii cu imagini, au fost ocupate cât ai zice fisch (adaptare săsească) şi mulţi au rămas în picioare, pe margine. Eram şi eu la un moment dat pe margine şi mă tot ridicam pe vârfuri să văd şi eu la ce se uită toată lumea aia. Un domn mai în vârstă, de pe rândul trei, m-a văzut şi m-a chemat la el. M-a aşezat pe unul din genunchii lui şi mi-a spus: "Hai fecior să ne uităm la fotbal!".
Pasiunea celor din jur m-a cuprins şi pe mine. Nu prea înţelegeam eu tot ce se întâmplă pe acolo, dar am înţeles că mingea (băşica aceea al cărei şiret îmi zâmbea din vitrina unui magazin din centrul oraşului) trebuia introdusă în poarta adversă. Ăştia în alb în poarta celui fără şapcă, iar cei gri în poarta celui cu şapcă. Am înţeles repede şi chestia cu scorul. Lumea era pestriţă. Când unii se bucurau ceilalţi aveau tristeţea pe chip şi viceversa.
Aici a intervenit o mare problemă. Eu când trebuie să mă bucur şi când trebuie să fiu trist. M-a scos la liman arbitrul. Ăla negru, mai bătrân, ce se tot plimba încolo şi încoace şi pe care îl ascultau toţi fără crâcneală. La un moment dat toţi din club au fost de acord că arbitrul a greşit de data aceasta, dar şi el e om. Cei albi au fost un pic nedreptăţiţi. Atunci, din nevoia de a fi Harap Alb, Greuceanu şi Făt Frumos în acelaşi timp am devenit rapidist.
Astăzi cred că în orice condiţii aş fi făcut cunoştinţă cu fotbalul tot rapidist aş fi ajuns.

Niciun comentariu: