Eram prin Napoli, în vara anului '90, înaintea meciului cu Argentina şi ne plimbam printre tarabele cu tricouri, "Ciao" (parcă aşa se numea mascota mondialelelor italiene) şi alte suveniruri expuse opulent peste tot, când am văzut un tânăr mai tuciuriu din grupul nostru şterpelind de pe o măsuţă un tricou. Din păcate (la propriu) pentru hoţ şi din normaliatate pentru toţi ceilalţi, băietul a fost prins. În timp ce s-au iscat parlamentări şi discuţii o familie de medici (circa 28-30 de ani fiecare) care nu erau ţigani (îi cunoscusem în autocar) au profitat de scandalul creat şi şi-au "însuşit" fiecare câte ceva de pe tarabă. Alte păţanii puteţi citi pe blogul meu sau chiar la MySport în tableta "Hagi şi Maradona".
20 de ani mai târziu, pe sub Turnul Eiffel, nenumăraţi români, mai bine sau mai prost îmbrăcaţi, mai ţigani şi mai puţin ţigani, prin diferite metode cerşeau. E adevărat, existau şi alte naţionalităţi, dar parcă cei ce-ţi răspundeau la "Ce mai faci?" erau mai mulţi.
Nu înseamnă că este o meteahnă naţională acest lucru. Bineînţeles că marea majoritate a românilor din ţară şi de pretutindeni nu au astfel de apucături. Aproape toţi ne bazăm pe capacităţile noastre intelectuale, fizice şi emoţionale în mod civilizat. Fără a crea disconfort în jurul nostru şi fără a obţine avantaje necuvenite.
Gabriele! Educaţia ta pe terenurile de fotbal din România a fost greşită. Nu cred că Hagi te-a învăţat să cerşeşti. Eşti un jucător de mare talent şi cu un viitor care depinde foarte mult de mentalitatea ta. În primul rând se vor depărta de tine, ca om, adversarii din teren. Presa din străinătate (televiziunile în special cu imagini concrete) va căuta să-ţi arate metehnele. Colegii de echipă nu vor dori să stea la masă cu tine, chiar dacă au fost şi ei beneficiari ai milogii tale nejustificate. Arbitri, of arbitri(!), după ce îi vei păcăli de câteva ori, nu se vor mai uita la tine nici când suferi cu adevărat. Astfel nu vei putea ajunge niciodată un jucător cu adevărat mare. Ai să auzi din ce în ce mai des porecla "Milogul".
Răzvane! Sunt rapidist de vreo 50 de ani şi cu mulţi ani în urmă mă aflam şi eu printre prichindeii îndrumaţi de nea Costea. Admir şi respect aproape tot ceea ce a făcut tatăl tău ca fotbalist, ca antrenor, ca selecţioner şi în ultimul timp ca baci al fotbalului românesc indiferent ce club scria pe legitimaţia lui sau pe cartea lui de muncă. Şi acum mai ţin minte răspunsul mamei tale la întrebarea "Cum este să fi soţia lui Lucescu?" într-un interviu luat de defuncta revistă "Fotbal" prin '74. Ai un fond foarte bun. Ai educaţie. Ai acea dorinţă de a răzbate pe picioarele tale pe cele mai înalte culmi, pe care numai caracterele mari şi puternice o au. Atunci de ce această teamă de victorie? Aproape toate nereuşitele tale le-ai pus pe seama neşansei, dar neşansa nu apare decât atunci când trăieşti la limită. La 1-0, la 2-0, la 2-1... te panichezi şi te baricadezi indiferent ce adversar ai în faţă. Diferenţa de valoare dispare în teama ta ancestrală ce-ţi blochează parcă sistemul de a raţiona. Nu poţi să termini un meci cu Ceahlăul în modul în care ai făcut-o. Este ruşinos să cerşeşti ceea ce ţi se cuvine prin valoare. E adevărat că au ratat două-trei ocazii mari (şi adversarii, nu uita!) băieţii tăi, dar dacă îi lăsai (adică dacă nu aveai teama nereuşitei) aveau 10 ocazii şi vreo 2-3 goluri tot mai picau şi, ceea ce este mult mai important, nu aveau timp să atace adversarii. Mi-e ruşine de victoria de la Piatra Neamţ. Nu pentru că nu am meritat-o ci pentru că am obţinut-o prin cerşeală. Dacă scapi de această teamă poate nu are să ţi se mai spună Lucescu jr.
20 de ani mai târziu, pe sub Turnul Eiffel, nenumăraţi români, mai bine sau mai prost îmbrăcaţi, mai ţigani şi mai puţin ţigani, prin diferite metode cerşeau. E adevărat, existau şi alte naţionalităţi, dar parcă cei ce-ţi răspundeau la "Ce mai faci?" erau mai mulţi.
Nu înseamnă că este o meteahnă naţională acest lucru. Bineînţeles că marea majoritate a românilor din ţară şi de pretutindeni nu au astfel de apucături. Aproape toţi ne bazăm pe capacităţile noastre intelectuale, fizice şi emoţionale în mod civilizat. Fără a crea disconfort în jurul nostru şi fără a obţine avantaje necuvenite.
Gabriele! Educaţia ta pe terenurile de fotbal din România a fost greşită. Nu cred că Hagi te-a învăţat să cerşeşti. Eşti un jucător de mare talent şi cu un viitor care depinde foarte mult de mentalitatea ta. În primul rând se vor depărta de tine, ca om, adversarii din teren. Presa din străinătate (televiziunile în special cu imagini concrete) va căuta să-ţi arate metehnele. Colegii de echipă nu vor dori să stea la masă cu tine, chiar dacă au fost şi ei beneficiari ai milogii tale nejustificate. Arbitri, of arbitri(!), după ce îi vei păcăli de câteva ori, nu se vor mai uita la tine nici când suferi cu adevărat. Astfel nu vei putea ajunge niciodată un jucător cu adevărat mare. Ai să auzi din ce în ce mai des porecla "Milogul".
Răzvane! Sunt rapidist de vreo 50 de ani şi cu mulţi ani în urmă mă aflam şi eu printre prichindeii îndrumaţi de nea Costea. Admir şi respect aproape tot ceea ce a făcut tatăl tău ca fotbalist, ca antrenor, ca selecţioner şi în ultimul timp ca baci al fotbalului românesc indiferent ce club scria pe legitimaţia lui sau pe cartea lui de muncă. Şi acum mai ţin minte răspunsul mamei tale la întrebarea "Cum este să fi soţia lui Lucescu?" într-un interviu luat de defuncta revistă "Fotbal" prin '74. Ai un fond foarte bun. Ai educaţie. Ai acea dorinţă de a răzbate pe picioarele tale pe cele mai înalte culmi, pe care numai caracterele mari şi puternice o au. Atunci de ce această teamă de victorie? Aproape toate nereuşitele tale le-ai pus pe seama neşansei, dar neşansa nu apare decât atunci când trăieşti la limită. La 1-0, la 2-0, la 2-1... te panichezi şi te baricadezi indiferent ce adversar ai în faţă. Diferenţa de valoare dispare în teama ta ancestrală ce-ţi blochează parcă sistemul de a raţiona. Nu poţi să termini un meci cu Ceahlăul în modul în care ai făcut-o. Este ruşinos să cerşeşti ceea ce ţi se cuvine prin valoare. E adevărat că au ratat două-trei ocazii mari (şi adversarii, nu uita!) băieţii tăi, dar dacă îi lăsai (adică dacă nu aveai teama nereuşitei) aveau 10 ocazii şi vreo 2-3 goluri tot mai picau şi, ceea ce este mult mai important, nu aveau timp să atace adversarii. Mi-e ruşine de victoria de la Piatra Neamţ. Nu pentru că nu am meritat-o ci pentru că am obţinut-o prin cerşeală. Dacă scapi de această teamă poate nu are să ţi se mai spună Lucescu jr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu