Copitele potcovite loveau sacadat caldarâmul până la comanda „ho, brrr!” a vizitiului. Noaptea pătrundea prin „oblâncul” trăsurii chiar înainte de cântători. Nu ajunsesem să mai adorm pe drumul de la gară până la clădirea mare, neagră, unde a tras birjarul aproape de trotuar, dar nu am răspuns la întrebarea mamei, așa că m-a luat iubitoare în brațe, în timp ce omul cu pălărie și-a pus biciul în locul special amenajat și a coborât meticulos cele trei bagaje. Ce bine era în brațe la mama!
Dimineața m-a prins măsurând pereții albi și tavanul parcă prea jos. Mama nu era lângă mine. Începuse serviciul. M-am dat jos din pat și am început să mă joc pe covorul prea scurt și prea îngust pentru a acoperi tot cimentul. Aveam un căluț mic din lemn și două mingiuțe umplute cu paie ce le căpătasem de la bunița (străbunica mea) la hramul bisericii din Darabani. Cum mă jucam eu așa, nu știu ce mi-a venit și mi-am pus un picior pe după cap. Sfruntându-mi norocul l-am pus și pe celălalt. După un timp am început să scâncesc. Nu prea știam unde mă aflu și dacă am voie să fac gălăgie.
Norocul meu s-a numit tot mama. M-a repus pe picioare, mi-a dat o felie de pâine cu unt și parizer făcută soldăței, m-a îmbrăcat cât se poate de frumos și m-a scos dintre pereți pe un hol lung, cu băncuțe pe care stăteau vreo doi trei oameni. Mai târziu am aflat că sunt bolnavi veniți la doctor. La capătul coridorului am coborât un etaj și mama a bătut sfios la o ușă. Acolo era asistenta șefă: tanti Ludmila. Pe doctor l-am cunoscut în zilele următoare. Pe el și pe Luminița, fetița lui tanti Ludmila, care, în timp, mi-a devenit cea mai bună prietenă. Eram de-o vârstă, 4-5 anișori.
Curând am descoperit întregul Mediaș. Era așa de mare...! Strada Carpați, pe care se afla dispensarul în care locuiam, începea de la piață și se termina la podul peste Târnava. Aici se afla inima muncitorească a localității din centrul țării, adică Emailul Roșu - fabrica de oale, tigăi și alte chestii din tablă, Salconserv - fabrica de conserve, un pâlc de blocuri de două sau trei etaje la parterul cărora se aflau alimentara, tutungeria, un atelier de reparații încălțăminte, o cofetărie și magazinul de carne. Le-am scris în ordinea în care le frecventam. Faptul că învățasem să citesc pe litere și să socotesc mă făceau plăcut și util. De la alimentară cumpăram zilnic o jumătate de pachet de unt și o sută de grame de parizer sau salam (nu aveam frigider), de la tutungerie luam cam o dată la două zile chibrituri și de un leu opt țigări Carpați (mama fuma), la atelier aveam treabă o dată la două săptămâni, iar la cofetărie ajungeam rar, cu Luminița și tanti Ludmila. La „Carne” mergea doar mama. Uneori.
Ca să nu stau singur și ca să mai facă rost de un ban, mama ne-a înghesuit cu o fată pe care a luat-o în gazdă. Fata era femeie de servici la popicăria de deasupra pieței. Era curată și cuminte așa că ne-am înțeles bine. M-a dus cu ea de câteva ori să văd cum se antrenează popicarii. Doi-trei ani mai târziu eram destul de bun pentru vârsta și înălțimea mea.
Cu timpul am aflat că strada Carpați nu este centrul universului. Rând pe rând am descoperit ICIL-ul (fabrica de lapte) în apropierea căruia stătea tanti Ludmila și avea televizor, parcul din centrul orașului, biserica cu acoperiș verde unde peste trei ani aveam să încep școala, cinematograful Maxim Gorki, clubul muncitoresc Emailul Roșu unde am văzut primul meci de fotbal la televizor și rapidist am rămas până astăzi, stadionul unde am văzut printre lețuri primul meci și am lovit cu piciorul pentru prima oară o minge de fotbal adevărată. Din aceea cu șiret. Era derbi. Juca Gaz Metan Mediaș cu Vitrometan Mediaș în Cupa României, pentru că erau în divizii diferite. Bine! Asta am aflat mai târziu. Pe atunci aveam probleme cu ținutul scorului. Mă tot întrebam de ce atunci când echipa condusă dădea un gol nu se scade de la cealaltă un gol. Ar fi fost mai simplu decât să tot aduni. Mai ales la noi, în spatele blocului, printre copaci. Gara și Dumbrava le-am găsit mai târziu. Parcă nu Dumbrava se numea... Nu mai țin minte.
A! Am uitat să vă spun. Până să ajung la grădiniță, primele patru cinci luni mama mă coafa și îmbrăca precum o fetiță. Aveam părul lung, bălai spre șaten și ondulat, iar rochițele mă făceau chiar „frumoasă”. Când am împlinit cinci ani tovarășa educatoare a venit la noi, în spatele dispensarului, mi-a adus o rachetă din tablă și un ceas de jucărie care arăta implacabil doar ora cinci și a lămurit-o pe mama să mă facă din nou băiat. Chiar nu mai țin minte ce reacție am avut.
Năpasta a venit spre toamnă. Am făcut tuse măgărească. Pe atunci rata de mortalitate la tusea convulsivă în rândul copiilor era destul de mare. O dată cu mine s-a îmbolnăvit și Luminița. Doctorul le-a spus părinților să ne ducă cu avionul. Mama a făcut ce a făcut, s-a dat peste cap, m-a dus la București și m-a urcat într-un avion de Bacău. De acolo ne-am întors acasă. Luminița, care a fost dusă la bunici într-un sat nu știu pe unde, murise.
Dimineața m-a prins măsurând pereții albi și tavanul parcă prea jos. Mama nu era lângă mine. Începuse serviciul. M-am dat jos din pat și am început să mă joc pe covorul prea scurt și prea îngust pentru a acoperi tot cimentul. Aveam un căluț mic din lemn și două mingiuțe umplute cu paie ce le căpătasem de la bunița (străbunica mea) la hramul bisericii din Darabani. Cum mă jucam eu așa, nu știu ce mi-a venit și mi-am pus un picior pe după cap. Sfruntându-mi norocul l-am pus și pe celălalt. După un timp am început să scâncesc. Nu prea știam unde mă aflu și dacă am voie să fac gălăgie.
Norocul meu s-a numit tot mama. M-a repus pe picioare, mi-a dat o felie de pâine cu unt și parizer făcută soldăței, m-a îmbrăcat cât se poate de frumos și m-a scos dintre pereți pe un hol lung, cu băncuțe pe care stăteau vreo doi trei oameni. Mai târziu am aflat că sunt bolnavi veniți la doctor. La capătul coridorului am coborât un etaj și mama a bătut sfios la o ușă. Acolo era asistenta șefă: tanti Ludmila. Pe doctor l-am cunoscut în zilele următoare. Pe el și pe Luminița, fetița lui tanti Ludmila, care, în timp, mi-a devenit cea mai bună prietenă. Eram de-o vârstă, 4-5 anișori.
Curând am descoperit întregul Mediaș. Era așa de mare...! Strada Carpați, pe care se afla dispensarul în care locuiam, începea de la piață și se termina la podul peste Târnava. Aici se afla inima muncitorească a localității din centrul țării, adică Emailul Roșu - fabrica de oale, tigăi și alte chestii din tablă, Salconserv - fabrica de conserve, un pâlc de blocuri de două sau trei etaje la parterul cărora se aflau alimentara, tutungeria, un atelier de reparații încălțăminte, o cofetărie și magazinul de carne. Le-am scris în ordinea în care le frecventam. Faptul că învățasem să citesc pe litere și să socotesc mă făceau plăcut și util. De la alimentară cumpăram zilnic o jumătate de pachet de unt și o sută de grame de parizer sau salam (nu aveam frigider), de la tutungerie luam cam o dată la două zile chibrituri și de un leu opt țigări Carpați (mama fuma), la atelier aveam treabă o dată la două săptămâni, iar la cofetărie ajungeam rar, cu Luminița și tanti Ludmila. La „Carne” mergea doar mama. Uneori.
Ca să nu stau singur și ca să mai facă rost de un ban, mama ne-a înghesuit cu o fată pe care a luat-o în gazdă. Fata era femeie de servici la popicăria de deasupra pieței. Era curată și cuminte așa că ne-am înțeles bine. M-a dus cu ea de câteva ori să văd cum se antrenează popicarii. Doi-trei ani mai târziu eram destul de bun pentru vârsta și înălțimea mea.
Cu timpul am aflat că strada Carpați nu este centrul universului. Rând pe rând am descoperit ICIL-ul (fabrica de lapte) în apropierea căruia stătea tanti Ludmila și avea televizor, parcul din centrul orașului, biserica cu acoperiș verde unde peste trei ani aveam să încep școala, cinematograful Maxim Gorki, clubul muncitoresc Emailul Roșu unde am văzut primul meci de fotbal la televizor și rapidist am rămas până astăzi, stadionul unde am văzut printre lețuri primul meci și am lovit cu piciorul pentru prima oară o minge de fotbal adevărată. Din aceea cu șiret. Era derbi. Juca Gaz Metan Mediaș cu Vitrometan Mediaș în Cupa României, pentru că erau în divizii diferite. Bine! Asta am aflat mai târziu. Pe atunci aveam probleme cu ținutul scorului. Mă tot întrebam de ce atunci când echipa condusă dădea un gol nu se scade de la cealaltă un gol. Ar fi fost mai simplu decât să tot aduni. Mai ales la noi, în spatele blocului, printre copaci. Gara și Dumbrava le-am găsit mai târziu. Parcă nu Dumbrava se numea... Nu mai țin minte.
A! Am uitat să vă spun. Până să ajung la grădiniță, primele patru cinci luni mama mă coafa și îmbrăca precum o fetiță. Aveam părul lung, bălai spre șaten și ondulat, iar rochițele mă făceau chiar „frumoasă”. Când am împlinit cinci ani tovarășa educatoare a venit la noi, în spatele dispensarului, mi-a adus o rachetă din tablă și un ceas de jucărie care arăta implacabil doar ora cinci și a lămurit-o pe mama să mă facă din nou băiat. Chiar nu mai țin minte ce reacție am avut.
Năpasta a venit spre toamnă. Am făcut tuse măgărească. Pe atunci rata de mortalitate la tusea convulsivă în rândul copiilor era destul de mare. O dată cu mine s-a îmbolnăvit și Luminița. Doctorul le-a spus părinților să ne ducă cu avionul. Mama a făcut ce a făcut, s-a dat peste cap, m-a dus la București și m-a urcat într-un avion de Bacău. De acolo ne-am întors acasă. Luminița, care a fost dusă la bunici într-un sat nu știu pe unde, murise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu