Iosif Ţiproc

Nu avea pană. Dar avea creion. Nu mânuia cu dexteritate epitetul, dar lectura textelor lui te izbăvea. Simplă şi directă, pagina lui transmitea necontorsionată atmosfera omului obişnuit, a faptului cotidian. Calitatea ţăranului de pe prispă îl impresiona mai abitir decât anvergura birăului. Bătrânul, trecut atât prin viscol şi nevoi cât şi prin poieni şi nunţi, avea mai multe să-i spună decât un directoraş ascuns în spatele unui maldăr de dosare (ne)rezolvate. Miuţa încinsă pe maidanul de la capătul satului îl atrăgea mai mult decât stadioanele împopoţonate cu brâu de reclame de pe sticla din faţa fotoliului.
A creionat, în drumurile sale, toate cătunele judeţului. A transmis aproapelui său, ţie cititorule, toate şerpuirile cărărilor pe care le-a bătut. Aşa cum le-a călcat. Aşa cum le-a înţeles. Fără patimă şi senzaţional. Fără îndulciri sau interes.
Ultima copertă. Privesc intens ultima lui copertă şi mă întreb dacă nu ştia. Acolo, în subconştientul lui era rămasul lui bun. Era testamentul lui scris pe filele de sub ultima copertă: "Dumbrava Mică este satul natal al părinţilor mei, acolo unde şi eu mă voi retrage după ce voi obosi să bat satele judeţului în lung şi în lat." Printre fraze şi idei pătrundem şi în năzuinţele sale de după. Vedem cum "masa festivă" şi-ar dori-o la tarabele lui Gabor Pali din Livada, nu departe de poarta de fier a bisericuţei făcută de Ovidiu şi Nicolae Aciu din Botiz. Pe fundal se aud siluetele melodice ale corului din Botiz.
Rămas bun!