Brănișca

    Brănișca este un sat de pe Valea Mureșului, undeva între Deva și Ilia. Lunguieț, se desfășoară în principal între calea ferată și malul stâng al Mureșului. Oamenii locului, circa 700 de suflete, au căpătat înțelepciunea și fluența Mureșului. Sunt conștienți că toate au un început și un sfârșit. Ca și Mureșul. Tot ca și în cazul Mureșului ei nu știu unde se află acest început și acest sfârșit. Doar din cărți. Ei știu că începutul nu și-l pot aduce aminte iar sfârșitul și-l doresc cât mai departe. Până atunci laitmotivul Mureș se desfășoară pe firul vieții lor prin meandrele timpului și al întâmplării. Aici Mureșul, adică viața, curge lin, aproape imperceptibil. Din când în când clipocitul unui pește care mai ia o gură de aer străbate liniștea din jur precum câte o întâmplare banală dezbătută intens la biserică, crâșmă sau căminul cultural.

    Castelul Josika (se pronunță „ioșico”) provoacă isroria în acest sat comună. Construit inițial pe ruinele unei fortărețe militare din secolul al patrulea, castelul a fost în nenumărate rânduri dărâmat, reconstruit, ars, restaurat, părăsit, mutat, vândut, naționalizat și în sfârșit retrocedat. Numele de Josika îl poartă din 1784 după o răscoală a țăranilor de aici și nu numai de aici care a dus la pârjolirea acestuia. Miklos Josika l-a refăcut în același stil renascentist, cu patru bastioane și o capelă. Astăzi a mai rămas doar capela romano-catolică și un zid exteriot. În apropierea lor, în secolul XIX s-a construit un alt castel, în stil clasicist, care i-a împrumutat numele și renumele. Astăzi castelul găzduiește un „Centru de Asistență și Îngrijire”, mai popular spus „Casă de nebuni”.

   Pentru mine Brănișca a însemnat clasa a treia. Mama a fost din nou mutată cu serviciul. De data asta la Sanatoriul TBC Brănișca. Sanatoriul pe acea vreme, 1964-1965, se găsea tocmai pe domeniul Castelului Josika. Locuiam și noi pe acest domeniu, într-o construcție separată, fără etaj, în care se găseau șase locuințe de servici (cameră cu baie) de-a lungul unui culoar. Masa o luam la sala de mese înainte sau după ce mâncau bolnavii. Uneori mai mâncam și în cameră. Mergeam cu sufertașul (DEX - ansamblu alcătuit din câteva vase așezate unul peste altul și fixate pe un dispozitiv cu mâner, în care se transportă mâncarea) la bucătărie și aduceam cele trei feluri de mâncare.

    La școală mergeam dimineață. Adio limba germană. Aici eram cuplați cei din clasa a treia cu cei din clasa întâia în aceeași încăpere, cu aceeași învățătoare. Nici să mă pici cu ceară nu mai îmi aduc aminte de învățătoarea sau învățătorul de atunci. Atâta țin minte că nivelul meu de cunoștințe era mult mai ridicat decât al celor din jur. Uneori chiar mai ridicat decât al cadrului didactic. Nu știam nimic în plus la terminarea orei față de începutul acesteia. Ba, tot am aflat ceva. Că n-am voce muzicală. Temele mi le făceam în cameră sau afară. Uneori nu mi le făceam de loc. Străbăteam păduricea din soc și stejar de pe domeniu, până pe malul Mureșului. Aici aveam tot felul de activități. Lulu, colegul meu de bancă, și Sanda (o fetiță de grădiniță tare zurlie, nu sunt convins că acesta îi era numele) erau prietenii mei de hoinăreală. Ba pescuiam, ba învățam să ne sărutăm, construiam fluiere din lemn de soc, construiam bărcuțe din hârtie și le dam drumul spre Dunăre și alte cele. Bacul, aflat la la o distanță de două lanuri de trifoi în aval era o altă atracție. Veneau cărucioare, căruțe și uneori mașini să trecă dincolo, pe celălalt mal, la șosea. Treceam și noi, că ne lăsa nea Gheorghe. Ba, odată ne-a lăsat pe noi cu prăjina că el „mere să bea o țuică”. A venit repede înapoi și n-am reușit să traversăm pe nimeni. Mă și închipuisem un barcagiu din ăla cum văzusem la Sibiu într-o pictură. Fusesem cu școala din Mediaș la Muzeul Brukenthal. Altă dată ne-a învățat un bolnav să fumăm ramurile mai subțiri ale socului. Am tușit și am renunțat repede.

   Drumul de la școală la sanatoriu nu era lung dar mie îmi plăcea foarte mult. Clima, în general blândă, îmi favoriza fanteziile, gândurile mele zburând care-n cotro, spre diverse, realizări, planuri sau dorințe. Cu haina școlară dar cu pantaloni scurți eram puțin atipic. Mai puneam câteodată ghiozdanul pe marginea drumului și cu alți 7-8 băieți încingeam câte o partidă de fotbal având drept minge o consevă. Când se boțea prea tare o schimbam cu alta de la lada de gunoi a chioșcului (natura era mai curată atunci...). Foarte rar mai apărea și o minge de cauciuc. Alea de 13 lei erau grozave. Cine avea atâția bani? Mama avea un salariu de puțin peste 500 de lei din care trebuia plătită și masa.

    Când intram pe poarta sanatoriului cu ghiozdanul târându-l aproape după mine, cu hainele boțite și cămașa pe jumătate afară, aproape întotdeauna mă întâlneam cu domnul doctor (n.a. - Dr. Silaghi, directorul sanatoriului). De fiecare dată avea ceva în buzunar pentru mine. Ba o bomboană, ba un cavit, uneori glucoză sau câte o jucărie meșterită de el. Doamna doctor, soția lui, era un pic mai distantă dar simțeam că ține la mine. Peste ani am auzit-o pe mama, discutând cu o soră de-a ei, că au vrut să mă înfieze. Nu totul era ca pe roze:

    - În halul ăsta se vine de la școală? Treci acasă și te spală! Schimbă-te și hai la masă! - se răstea mama încercând să mă prindă de urechi sau, când eram de nerecunoscut, cu o joardă în mână mă altoia peste picioarele goale.

   Aleea de la poartă la „acasă” era o poezie. Între poartă și castel era o fântână arteziană ce părea naturală. Îmbrăcată în iederă și un fel de mușchi avea un „ceva” de care avea să-mi fie dor mult timp. Imediat după poartă, înainte de arteziană se făcea o alee având pe partea dreaptă un șir de cireși cu cireșe amare, iar pe stânga flori, flori îngrijite cu atenție de personalul sanatoriului sub stricta supravehere a doamnei doctor. Ei, doamna și domnul doctor, locuiau în clădirea cu etaj din stânga porții. Nu era un palat dar era cochetă. Așadar aleea era o minunăție. Toamna când cireșii erau arămii, iarna cu pulpe de zăpadă împrăștiate pe ramuri, primăvara cu florile albe emanând tinerețe, începutul verii cu fructele amărui jucându-se în soare și în final cocoțîndu-se pe urechile mele... Vara... Vara n-am mai prins-o. După ce s-a terminat clasa a treia ne-am mutat.