Doar dorință

Pășunea cântă sub bocanc
De bucurie multă,
Pe spate-s ud de la rucsac
Și pleata vântu-ascultă

În vale satul s-a ascuns,
Între pădure și pârău
Rămas în urmă pui de urs
S-audă șipot și durău

În față piatră și zăgani
Într-un contur pe cer
Ca într-o horă de țigani
Ce joacă-n șatră sincer

În trup zvâcnește-o bucurie
Ce doar un lup o poate-afla
Atunci când plin de reverie
Băună când s-aprinde luna



   Autocritică la „Doar dorință”

   Poate că autorul a încercat o poezie de patru catrene cu rimă încrucișată în ritm iambic dar, din punct de vedere tehnic, nu i-a prea reușit. Numărul silabelor fiecărui vers este cam aleatoriu variind între 6 și 8 fără o anumită logică. Iambul este faultat în două rânduri de troheu (ex: bocanc sau sincer). Catrenele sunt întradevăr catrene. Rima nu este chiar elegantă fiind pe alocuri forțată (ex: bocanc - rucsac, ascuns - urs) sau chiar inexistentă (afla - luna). Concluzia este că ne aflăm doar în fața unei încercări sau a unui ciot de poezie.

   În ceea ce privește conținutul avem cuvinte mai blânde față de versificator. Chiar dacă titlul arată o neputință, din conținut rezultă un tonus pozitiv și o cunoaștere a domeniului pe care îl explorează. Nu se înțelege bine dacă este vorba despre o călătorie solitară sau a unui grup. Optimismul reiese din cuvinte ca bucurie (folosit chiar de două ori) sau horă. Dacă însă încercăm să pătrundem mai adânc în mintea autorului am putea asocia aceste versuri cu însăși viața.

   Prezentul este elocvent în prima strofă în care autorul asociază zgomotul ritmic al pășunii ce a invadat cărarea, prea rar folosită de picior de om, cu un cântec. Concubinajul său cu natura rezidă și din „pleata vântu-ascultă”, adică șuvițele lungi de păr se joacă în funcție de direcția și intensitatea dictatoriale ale mișcării aerului. Faptul că a ajuns la acest nivel, pe pășunea alpină, și faptul că fericirea exultă din el înseamnă că este satisfăcut de ceea ce a realizat până acum. Poate că este chiar mândru.

   În strofa a doua apare trecutul. Cum spuneam, nu se simte un regret privind înapoi. De la apa cea mare și până aici, deasupra norilor și a florei de mari dimensiuni, a trecut prin mai multe experiențe, experiențe care nu l-au lăsat insensibil la viața din jurul său. Comunitatea, copiii, natura prin esența sa au răzbătut de la cursul lin la cel turbulent fără să-i curme aspirațiile. Se simte că în această călătorie  de ieri și până azi a acumulat un anumit grad de înțelepciune de care nu ar dori să se bucure singur.

   Viitorul? Viitorul este în sus. Spre cer. Dar mai e până acolo. Nici acesta, în viziunea autorului, nu-i plumburiu. Ba chiar se așteaptă la noi provocări până acolo sus, în vârful piscului. Se așteaptă la acumulări de noi învățături care să-i alimenteze dorința de a cunoaște. Se așteaptă la plăceri de alte nuanțe. Ați văzut vreodată vreun țigan care să cânte sau să danseze artificial sau fals?

   Există și un postviitor. Un viitor de dincolo de viitor. Un viitor cu chip de lup. Văzut de acolo de sus, din cer, acest lup, acest alter ego al celui ce-a înșirat aceste strofe, reprezintă puterea dominantă asupra celor știute și curiozitatea asupra celor neștiute.