Felul întâi
Încă eram buimac. Nu trecuse decât o noapte de la aventura cu teroristul deghizat în braconier sau, invers, braconierul deghizat în terorist (n.a. - vezi „Revoluția dimineață”). O noapte cu noi îngrijorări pentru puțurile de apă de lângă ștrand. Tășnadul se trezise de vreo 2-3 ore. Perna mototlită de sub creștet nu-mi dădea răspunsurile prompt la nedumeririle mele. Chiar suntem liberi? Chiar l-or împușcat?
Gândurile încep să mi se ordoneze sub duș. Chiar dacă apa e rece. „Decembre” de afară nu ninge. Mă îmbrac neatent și cobor cele patru etaje pe scările parcă alungite. Pașii mi se îndreaptă implacabil spre Primărie. Forfotă. S-a hotărât ca să trimitem alimente la Timișoara. Să contribuim și noi, tășnădenii, cu ceva la revoluție.
Zis și făcut. Până seara cetățenii au adunat 14 tone de ajutoare. În principal alimente. Care ce a avut prin cămară, beci sau magazie. Pâine, cârnați, slănină, pulpe de porc, dulcețuri, murături, pălincă, vin, unt, fructe, legume, ulei... Vânzoleala a fost mare în curtea casei de cultură unde a fost desemnat centrul de colectare. 14 tone!? Foarte mult gândeam. Totul a fost benevol. Poate unii au fost îmboldiți un pic și de rușine sau de „dacă el poate, pot și eu”, dar până la urmă tot voluntar se cheamă că a oferit.
Pe la patru după-amiază suntem înștiințați că nu putem intra în Timișoara. Căile de acces erau blocate. Sibiul la fel. Cineva a spus atunci să încercăm la Brașov. Răspuns pozitiv. „Comitetul” din care nu făceam parte a dispus ca în cursul nopții produsele să fie urcate în camioane, două - trei câte or fi nevoie, și trimise cu o delegație la Brașov. Numiseră și un șef al delegației și câțiva băieți voluntari cu arme. Cum aflasem știrea, pe surse (sâc!), am intrat peste „comitet” în biroul primarului fugit și m-am adresat celor prezenți:
- Cunoaște cineva Brașovul mai bine ca mine?
Și-au dat seama că atuul meu este indubitabil și m-au pus șef al delegației, mai ales că cel desemnat inițial se cam codea. Cu timpul am înțeles de ce. Atunci, pe loc, nevoia de a participa activ alături de popor la schimbare, mi-a atenuat simțurile de conservare, de punere la adăpost, de a mă eschiva precum că am familie cu trei copii...
Am luat la cunoștință de componența grupului, de traseu, de strategie și de locul și persoanele de contact din Brașov. M-am opus cu înverșunare să avem arme de foc. A fost greu să-i lămuresc. Argumentele raționale nu au fost suficiente așa că am apelat la tertipuri de comunicare. Componența grupului a fost mai numeroasă decât mi-am dorit dar, spre final, am realizat că a fost bine. Șase șoferi pentru cele patru camioane care sau fost necesare până la urmă; domnul Maxim, gestionarul unuia din magazinele de legume fructe din localitate; patru flăcăi vlăjgani care până la urmă tot au introdus niște bâte mai generoase decât cele de baseball, cu armata făcută și câteva bătăi prin baruri la activ. Înălțimea mea de un metru și un pic a completat acest pâlc eterogen. Pe lângă cele șase camioane, domnul Maxim și-a pus la dispoziție propriul ARO.
Traseul ar fi urmat drumul obișnuit: Tășnad, Zalău, Cluj, Alba Iulia, Sibiu și Brașov. La Brașov ar fi trebuit să merg la Hotelul Carpați (ARO de azi) și să predau marfa după indicațiile pe care urma să le mai primesc după ce ajung acolo. După ce descărcam marfa ar fi trebuit să las cele trei camioane de la FPSUIC (Fabrica de Piese de Schimb și Utilaje pentru Industria Chimică din Tășnad, actuala Someta) să plece în drumul lor, două spre Constanța pentru niște utilaje grele și unul la Ploiești după un rulment de mare dimensiune, d = 1,6m, pentru care m-am zbătut vreo două luni de când ni se stricase automacaraua.
Felul doi
Cea mai lungă noapte trecuse nu de mult așa că, atunci când orarul atinsese V-ul pe ceasul bisericii din turn, huruitul motoarelor celor patru camioane și al Aro-ului a spart tăcerea nopții, deranjând odihna câtorva creste de cocoș care au protestat o vreme. Tonusul echipei era bun. Pe cei din camioane nu-i prea simțeam dar în ARO atmosfera era degajată. Se mergea încet. Camioanele erau vechi, relativ mici, drumul era vălurit și pe pantele un pic mai accentuate se poticneau. Uneori tușeau. Până pe Meseș nu ne-am oprit decât în centrul fiecărui sat prin care am trecut. Ne opreau detașamente de revoluționari, cu brasarde pe mâini (unii pe brațul drept, alții pe cel stâng). Ne verificau actele. Unii se uitau și la marfă. Spre lauda lor nimeni n-a vămuit-o.
Pe coborârea spre Românași, undeva pe lângă Ciumărna unul din camioane s-a oprit. Ceva probleme pe la direcție. Degeaba am boscorodit eu mucalit că direcția se află în ARO că hârbul n-a vrut să plece. După o oră plecăm. Pentru a evita întârzieri foarte mari hotărăsc că dacă se mai întâmplă și cu alte camioane caravana nu se oprește, urmând ca la intrarea în orașele Cluj, Alba Iulia, Sibiu și Făgăraș să facem regrupări. Apusul ne-a prins urcând Feleacul. Greu la deal. Mintea îmi zbura la Fefeleaga. Cât aur o fi cărat cu Bator al ei între Roșia Montană și Bucium ca până la urmă să-și vândă mârțoaga pentru a-și înmormânta fiica? Ce soartă!? Numele ei real era Fica.
La Turda primul incident major. După Cluj nu ne mai opreau numai în sate unde apăruseră baricade între timp (de pe la Poarta Sălajului), ci și între sate, unde ne trezeam în plin câmp sau pe coaste de deal cu revoluționari înarmați în fața unor baricade. După ce le arătam actele totul se desfășura normal. La Turda, cum spuneam, ne-a oprit armata. Se lăsase întunericul și sistemul de iluminat era precar.
- Pe aici nu se trece! - a tunat un munte de om înarmat până în dinți cu epoleți de maior. Drumul spre Sibiu era blocat. Sibiul era un oraș închis așa că am convocat o „ședință de lucru”. Eu nu prea cunoșteam drumurile circulând foarte rar cu mașina. Mijlocul meu principal de locomoție de până atunci fiind piciorul, iar pentru distanțe lungi trenul. Fiind arbitru de fotbal la nivel de județ mai mergeam la unele meciuri cu colegii cu mașina sau motocicleta, dar se întâmpla des să folosesc trenul sau autostopul. Pentru distanțe mici, până în 15km, mergeam chiar pe jos. La autostop uneori prindeam câte o mașină, dar se întâmpla să mă mai ia și câte un tractor sau o căruță.
În fine! Șoferii m-au lămurit că, în acest caz, cel mai bun drum de urmat este cel prin Tg. Mureș și Sighișoara. Refacem strategia de regrupare pentru intrările în Luduș, Tg. Mureș, Sighișoara și, imediat după ce coborâm din pădurea Bogata în Țara Bârsei, la Feldioara. Pornim. A urmat cel mai lung coșmar din viața mea. Nici azi nu știu cum am reușit să-mi păstrez cumpătul și să iau deciziile de moment pe care le-am luat. 29 de ore de drum printre baricade și arme încărcate puse în piept prin pustietăți. Drumurile erau goale, mai ales noaptea. Ziua nu era așa înfricoșător. Vedeai baricadele din timp, brasardele tricolore ne linișteau un pic zicându-ne în gând: „sunt ai noștri!”. Noaptea în schimb, noaptea eram speriați rău de tot. Mai ales eu. Cu lumini în ochi, fără să văd cine era în fața mea, trebuia să cobor din mașină să mă prezint sub amenințarea armelor la „șeful” pichetului și să răspund la aceleași terne întrebări: de unde vin?, unde merg?, ce transport?, dacă am întâlnit teroriști?... Urmau strângeri de mâini și urări de drum bun. Frica provenea din faptul câ înainte de a coborî din camion nu știam dacă cei din fața mea sunt „ai noștri” sai „ai lor”, ai teroriștilor. Acuma pare doar o perdea de fum, dar atunci...!
Trecuse de ora trei când pătrundeam în Brașovul cufundat în noapte. Nu am trecut bine peste pod și o ceată de tineri cu bâte și pietre ne-a întâmpinat. Cobor iar, discut cu vreo doi până când văd o cunoștință. Un fost coleg de arbitraj (primii cinci ani, pe perioada studenției, am arbitrat în județul Brașov) garantează pentru mine și cu escortă ad-hoc suntem conduși pe drumul cel mai sigur (nu cel mai scurt) spre Hotelul Carpați. Facem dreapta-mprejur (n.a. - scuzați-mi licența) și pe lângă calea ferată ce leagă gara centrală de gara Bartolomeu ne prelungim în noapte pe lângă Stadionul Tineretului, locul în care prin '67 am lovit prima oară o minge ca fotbalist legitimat, trecem de Strada de Mijloc la fel de întunecată și înainte de a intra pe strada scăldată în lumină, Strada Lungă, privesc plin de emoție spre clădirea din capul străzii, clădire la al cărui etaj întâi, într-unul din apartamentele sărăcăcioase încropite în fosta gară Bartolomeu, dormea mama mea. Nu știa că vin spre Brașov. Nu am vrut să o îngrijorez... 18 ani am locuit și eu în această casă. Din clasa a patra până la terminarea facultății. Cu intermitențe. Perioada de un an și jumătate când am stat la un internat în Săcele și perioada liceului, 5 ani, când am stat, tot la internat, în București.
Pătrundem așadar pe Strada Lungă scăldată în lumină. ARO-ul asezonat cu doi revoluționari cu bâte, câte unul la fiecare portieră și cele patru camioane așijderea garnisite. Din loc loc în loc erau pichete de revoluționari care ne salutau și ne aplaudau. Nu știu cum aflaseră cine suntem și de ce am venit. A fost momentul nostru de glorie. N-a durat mult. Nu am ajuns în celălalt cap al străzii când „băieții” ne-au părăsit. Ne-au spus să avem mare grijă că după ce ieșim de pe Strada Lungă suntem în bătaia puștii. Un grup de teroriști s-ar afla pe Dealul Cetății și trag la întâmplare spre parc.
Hotelul se afla dincolo de parc. Trecem de Casa Armatei, în dreptul Rectoratului facem la stângă și garăm ARO-ul și cele patru camioane în parcarea absolut goală. Privesc cu neîncredere la întunecimea din hotel. Nici măcar o luminiță nu se vedea. Mi-au spus totuși revoliționarii că sunt oameni înăuntru. Chiar și militari. Îmi iau actele în mâini și inima în dinți și cobor din nou în noapte. Parcă nu eram chiar așa speriat ca înainte, totîn miez de noapte, pe dealurile patriei. Mi-a trecut repede starea de siguranță. Ajuns în fața intrării hotelului, ușile care pe acea vreme erau printre singurele din țară care se deschideau singure, nu s-au deschis. Aud o voce din interior tunând:
- Împinge!
Împing ușa. Nu apuc să pășesc înăuntru când vreo trei mâini mă înșfacă, mă trântesc cu fața în jos, îmi desfac picioarele și mă cotrobăie de-a lungul și de-a latul trupului. Trecem, în fine, de a doua ușă de la intrare, tot acoperită cu pături. Înăuntru tot întuneric. La lumina unor lanterne îmi deslușesc actele și, cu glas mai domol, chiar prietenos, mă invită la un ceai. Le-am spus că nu-mi pot lăsa oamenii în mașini și eu să mă lăfăiesc cu ceaiuri. Mi-au spus că risc foarte mult dacă mă întorc înapoi deoarece cu două ore în urmă au încercat să trimită o patrulă prin zonă. La nici un minut s-a auzit un foc de armă și omul s-a târât înapoi împușcat în picior. Ei cred că este un lunetist pe Dealul Cetății.
Risc, gândindu-mă că n-au timp să mă ia la țintă în cei 20-30 de metri care despărțeau ieșirea din hotel și camioane, și fug înapoi în ARO. Văzând ce mi s-a întâmplat la intrare, domnul Maxim și șoferii camioanelor au avut prezența de spirit să oprească toate luminile (faruri, poziție, țigări..). Întunericul de afară și cel dinăuntru i-a pus într-un fel la adăpost. Le explic celor din ARO ce se întâmplă și că suntem „invitați” la un ceai și un somn bun. Hotărâm să mergem. din camioane doar patru șoferi au dorit să vină. Doi au spus că rămân în cabină. Cineva propusese să tragem camioanele în fața intrării și să camuflăm astfel pătrunderea în hotel. Faptul că ar fi însemnat să pornim motoarele și luminile m-a făcut să nu aprob manevra. M-am bazat tot pe elementul surpriză și să ne împărțim în grupe. Mai mult de două grupe ar fi eliminat elementul surpriză așa că ne-am împărțit în două grupuri, șase și patru, și, la interval de trei minute, intrăm în hotel. Percheziția nu a fost așa dură și minuțioasă ca la mine, dar totuși s-a petrecut.
Trecem de la „Recepție”, prin sala restaurantului, în bucătărie. În sfărșit avem lumină. Bucătăria, neavând geamuri exterioare, putea fi luminată așa că licoarea galben-acrișoară din cănile aburinde ne pătrundea în inimă și suflet domolind în parte tumultul ultimelor zile. De foame nu putea fi vorba, camioanele fiind pline de mâncare vrac, dar ne-a cuprins oboseala. Pe toți. Trecuseră, iată, aproape 48 de ore de când am plecat de acasă. Nu găsisem persoanele de contact cu care trebuia să iau legătura dar am fost asigurat că dimineață voi ști ce am de făcut. Se vor ocupa ei până atunci. M-am uitat în jur. Nici picior de militar. Doar voluntari. Pe o scară interioară, cam înghesuită, pătrundem în hotel, ne alegem fiecare câte o cameră din luxosul hotel și adormim buștean.
Dimineață. Dimineață a însemnat o oră și jumătate mai târziu. Mă trezesc surprinzător de odihnit. Parcă aș fi dormit vreo douăsprezece ore. Îi trezesc și pe ceilalți și, curios, aveau aceeași stare de spirit. Să terminăm ce avem de făcut. De la Recepție mi s-a spus că sunt așteptat la ora 6,45 cu camioanele la ICRA Brașov (Intreprinderea de Comerț cu Ridicata a Alimentelor) de tovarășul director și că ne va spune el ce facem mai departe. Afară pace. Temerile și tenebrele nopții s-au risipit. Nimic nu mai trăda teroarea din timpul nopții. Lumea circula care-ncotro fără nici o teamă-n priviri. Cu toate că soarele încă nu răsărise, Brașovul pe care-l știam eu trăia așa cum știam eu.
La ICRA, pe strada Lungă, înghesuim cele patru camioane în curtea altfel destul de largă. Iau actele de transport și opisul alimentelor și mă duc în birou la director. După o scurtă expunere a subiectului mă roagă să aștept un răspuns afară. A mai chemat vreo trei pe lângă el și au ținut o ședință de vreo 5 minute. M-au chemat înăuntru, mi-au dat o scrisoare de mulțumire către Primăria Tășnadului și m-au îndrumat spre depozitul lor pentru a descărca marfa. Urma să le pună un preț, după spusele lui, și să le pună pe rafturi în magazine. Mi s-au injectat ochii.
- Șterge-te la fund cu hârtia ta de mulțumire că nu Primăria ți-a trimis ajutoarele ci oamenii. Oamenii bă! Oamenii din Tășnad și-au rupt de la gura lor și a familiilor lor pentru a ajuta revoluționarii. Cum crezi bă, că am să descarc toată marfa în depozitele tale? Cum crezi că sunt de acord să pui un preț pe marfă și să le-o vinzi brașovenilor. Alimentele astea sunt de la om pentru om. Fără prețuri și bani. Tășnădeanul de rând i-a trimis brașoveanului de rând. De unde știu eu că nu îți însușești întreaga marfă spre profitul tău sau - uitându-mă și la ceilalți - spre profitul vostru?
Am trântit ușa în urma mea și am ieșit prin secretariat în holul strâmt. Mi-am aprins un Carpați și mă gândeam cu lacrimi în ochi cum s-o scot la capăt. S-a deschis ușa secretariatului și un bătrânel s-a strecurat prin deschizătura ușii și s-a îndreptat spre mine. Era printre puținii oameni de pe planetă mai scunzi ca mine. Avea cam 1,60m.
- Te văd om cumsecade. Du-te înapoi. Spune-i să-ți confirme primirea mărfii, să-ți pună prețul de un leu pe întreaga marfă și du-te în piețe și distribuie tu marfa. Ești singur?
- Nu. Suntem 12. Mulțumesc enorm.
Mi-am stins țigara și l-am pupat pe obraz. Nu prea e igienic dar la acea vreme anticorpii erau la putere. Am intrat fără protocol în biroul tovarășului și am făcut ceea ce am fost povățuit. Nu fără dificultăți. S-a rezolvat abia după ce l-am amenințat că mă duc la ziar. Soția lui Eduard Huidan, redactor șef, la acea vreme, al ziarului județean Drum Nou, mi-a predat la facultate geometria descriptivă și fusesem în relații bune cu ea, așa că aș fi dus amenințarea până la capăt.
Așa că ne-am făcut haiduci. Haiduci de conjunctură căci marfa nu era luată cu forța de la bogătași și împărțită la săraci, ci primită de la cei ce au inimă bună pentru cei care se luptă pentru dreptate sau pentru cei care suferă în această luptă pentru dreptate. Timpul a dovedit că a fost halal luptă pentru dreptate, dar în acele momente așa am crezut. Și noi, și ei. Ei luptătorii și suferinzii, nu ei beneficiarii.
Am mers în piețe. Nu ne-am despărțit. Am mers cu patru camioane. Prima oară în Piața Mare. Am golit un camion și jumătate. Oamenii nu se înghesuiau. Așteptau decent în jurul camionului și doi-trei dintre noi, făceam cu schimbul, cățărați în bena decopertată împărțeam în stânga și în dreapta ajutoarele. Puțini erau cei care doreau mai mult decât ofeream fiecăruia sau se așezau din nou la coadă. Erau repede domoliți de ceilalți cu vorbe de dojană. Am dat drumul camionului gol să plece la Constanța și ceilalți zece ne-am dus în Piața Tractorul, apoi în piața din cartierul Steagu Roșu. Se numea Piața Universul pentru că străzile din cartier purtau nume de planete, constelații și alte corpuri cerești, la fel cum în Cartierul Florilor toate străzile purtau nume de plante.
După ce am golit camioanele ne-am ales cu banane și portocale. Pe acea vreme erau adevărate rarități. Niște revoluționari care spărseseră depozitele și localurile protipendadei comuniste și au venit, ca și noi, în piețele populare să le ofere oamenilor produsele (brânzeturi rare și mezeluri care nu atinseseră în viața lor rafturi de magazine se scurgeau în proprietatea norodului). Ne-am și împrietenit cu ei. Unii mă mai știau de pe la fotbal. Eu am o problemă cu recunoașterea fizionomiilor așa că i-am crezut. Mai ales că unele amintiri erau comune. Ne-au invitat la masă. La Cerbul Carpatin. Unul din ei era șef de sală acolo.
A plecat și celălalt camion spre Constanța așa că am rămas doar opt. Am lăsat camioanele în Autogara Bartolomeu și am onorat invitația.
Desert
Cerbul Carpatin era același. Urcăm la etaj. Lăsăm hainele la garderobă și ne așezăm la una din mesele mai apropiate de intrarea spre bucătărie. Salonul, sub forma literei H, îmi era foarte cunoscut. Chiar și bucătăria o cunoșteam. Și Crama Cerbul și nesfârșitele pivnițe de sub cramă le cunoșteam. Și Curu' Cerbului îl știam (denumirea neoficială a Grădinii de Vară). Chiar și la Gaură Dulce am fost odată cu o trupă de teatru. M-a invitat Mircea M. Ionescu, în '84 după premiera piesei sale „Adio, Pele!” ce avusese loc la Teatrul Dramatic din Brașov. Era un salon pentru oficialități unde se intra prin Grădina de Vară. Așadar cunoșteam tot complexul Cerbul Carpatin.
Comandăm mâncare și băutură. A zis gazda că e pe gratis. Au spart magazia și vinoteca comuniștilor așa că nu trebuie să ne simțim datori. Ne-am cam făcut de cap. Înainte ca aburii băuturii să-mi încețoșeze memoria mi-am adus aminte de clipele de neuitat de la nunta Adrianei. Cum cu cine? Cu mine, dar ea a fost extraordinară. Despre asta vom povesti, sper, cu altă ocazie.
Doi dintre șoferi nu băuseră. Al treilea s-a dus la un hotel să se culce că a doua zi să poată pleca la Ploiești. Am trecut pe la mama pe acasă, am strâns-o în brațe și am plecat spre Satu Mare. Pe același drum. La Podul Bârsei mi s-a aprobat de către cei șase companioni să-mi vâd soacra și cumnatul, așa că am virat stânga spre Hălchiu.
Al, cumnatul meu, un flăcău învățat de mic cu muntele, gospodar sadea la cei 24 de ani ai săi, a tăiat cocoșul și o găină, a pus vinul pe masă și a decretat:
- De aici nu pleacă nimeni până dimineață!
Restul drumului a fost banal. O întoarcere acasă mai mult cu ochii pe frumusețile patriei. Seara am strâns-o pe Adriana în brațe și i-am spus că m-am întors cu bine. Gruiță, Darian și Decebal încă nu adormiseră. M-au întrebat ce le-am adus. Am privit descumpănit și, ca o revelație, mi-am adus aminte de bananele și portocalele din servietă și geamantan. Scăpasem de rușine dar bucuria revederii lor m-a făcut repede să uit de neglijența mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu