Marți la Filarmonică

     Deoarece marea majoritate a sătmărenilor și-au făcut program de Armindeni  sau 1 Mai muncitoresc, cum preferați, conducerea Filarmonicii de Stat Dinu Lipatti a ieșit în întâmpinarea melomanilor și a mutat tradiționala întâlnire de joi pentru marți, 30 aprilie, de la aceeași oră 19. Pentru spectacol vor fi valabile abonamentele cu nr. 36.

    Asta nu înseamnă că se va face rabat de la calitate. Ca dovadă faptul că instrumentul vedetă în această săptămână este pianul, nu numai cel mai voluminos membru al unei orchestre simfonice ci și cel mai complex și cel mai adulat instrument muzical. „Recitalul de pian” îl va avea ca invitat pe pianistul Székely Attila.

    Programul serii cuprinde patru compoziții dintre cele mai îndrăgite de iubitorii muzicii clasice, compoziții ce aparțin unor compozitori care fac inutilă o prezentare specială. Este vorba de Ludwig van Beethoven cu „Sonata pentru pian nr. 21” în do major, denumită și „Piatră de pădure” (Waldstein), de Frédéric Chopin cu creațiile „Sonata pentru pian nr. 3” în si minor și „Fantezia” în fa minor și de Franz Liszt cu „După ce a citit Dante: fantezie aproape sonată”.

 Székely Attila. 

    Pianistul Székely Attila, s-a născut în 1974, la Târgu Mureș. După absolvirea în 1993 a Liceului de Muzică din Târgu-Mureş, și-a continuat studiile la Academia de Muzică din Budapesta, la clasa prof. Jandó Jenő, urmând să absolve în 2000 Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. A urmat numeroase studii şi cursuri de perfecţionare şi a urcat pe mari scene ale lumii, alături de artişti internaţionali de renume.

     Pianistul Szekely Attila, solistul din această săptămână, este stabilit în Berlin, activând ca profesor în cadrul Academiei Künste din Berlin (ASK). Este conducător artistic la Teatrul Hameln și este specializat și în muzică de cameră și acompaniament. Activitatea sa ca muzician de cameră este remarcabilă, realizând înregistrări încă din anul 2007 cu violonistul american Artur Kaganovskiy la casa de discuri Centaur Label Inc. din SUA.

Sonata (din latină: sonare), sursă wikipedia

    Reprezintă o compoziție muzicală executată la un instrument sau la un grup restrâns de instrumente (da sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare), care indică o bucată muzicală interpretată de vocea omenească (da cantare). Sonata nu trebuie confundată cu "forma de sonată", care se referă la o modalitate particulară de organizare a materialului muzical în interiorul unei părți componente (de obicei, dar nu totdeauna, prima mișcare) a unei sonate, unei simfonii, unui concert, unui cvartet sau altei compoziții de muzică de cameră.

    Sensul termenului de sonată a evoluat în cursul istoriei muzicii europene, desemnând o diversitate de forme muzicale ce au precedat era clasică. În perioada barocă, termenul de sonată se aplica la o varietate de opere, cuprinzând chiar și solo-uri pentru instrumente de percuție sau pentru mici ansambluri instrumentale. Odată cu trecerea la perioada clasică, sonata suferă o serie de modificări structurale, aplicate la diverse tipuri de mici opere instrumentale cu utilizare în muzica de cameră, fie sub forma instrumentelor soliste, fie cu acompaniament de pian. O dată cu începutul secolului al XIX-lea, termenul se referă la o formă muzicală de largă difuziune, propagată de marii compozitori, în special ai școlii vieneze, căpătând semnificația actuală din muzicologie.

    Primele lucrari muzicale cu denumirea de "sonată" aparțin compozitorilor italieni Marco Fabrizio Caroso (1581) și Giovanni Gabrieli (1597, 1615), odată cu dezvoltarea impetuoasă a muzicii instrumentale în secolul al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Structura proprie a sonatei comporta mai multe părți clar delimitate, prezentând tempo-uri, mișcări și caractere contrastante: de exemplu, un dans putea să fie urmat de o melodie lentă cu acompaniament, după care urma o mișcare rapidă. Cu toate acestea, compozițiile de acest tip erau mai adesea denumite "ricercare" sau "canzona" decât sonate. Începând cu anii 1630, numărul părților componente nu depășesc cifra patru, fiecare într-o alcătuire distinctă.

    Structura lor formală devine mai complexă, cu tendința stabilirii unei corespondențe între ritm, armonie și melodie. Încep să se deosebească "Solo sonate" (pentru un singur instrument, de obicei vioară) și "Triosonate" (două instrumente soliste și un basso continuo).

     

    Opriți războaiele!