Quod demonstrandum

     Faptul că nu fac parte dintre cei ce au onoarea să se mândrească precum că sunt membri ai UZPR (Uniunii Zirariștilor Profesioniști din România) nu este din cauza că aș fi refuzat această variantă profitabilă mie (mi-ar fi adus, ce-i drept, un surplus la pensioară), ci doar că mi s-a cerut să demonstrez că sunt ziarist. Am ajuns la concluzia că poate nu-s. Cei 32 de ani (din februarie '90 cu o pauză  între 30 dec. 1990 și 15 august 1993) de muncă în domeniu, în care am fost redactor economic, zețar, cap limpede, redactor sportiv, responsabil de număr, agent de publicitate, director publicitate, vicepreședinte al Asociației Patronale a Editorilor Locali (APEL), membru în Consiliul Director al Biroului Român de Audit al Tirajelor (BRAT), redactor cultural și editorialist, probabil că nu întrunesc condițiile impuse de UZPR. Inițial, acum vreo cinci ani, mi s-a cerut un dosar cu șine și trei articole. Astăzi au renunțat la dosarul cu șine. Poate printre dumneavoastră, cei care nu s-au plictisit de articolele mele prăfuite, este dispus cineva să-mi aleagă trei articole care să mă reprezinte. Promit că dacă le trimteți UZPR-ului accept o eventuală invitație.

    Am început cam abrupt această privire peste umăr. Sper să nu vă îndepărtați de text pentru că voi aborda un subiect interesant după părerea mea: nevoia de a conștientiza că exiști. Acest ideal pe care ar trebui să-l aibă orice tânăr din ziua de azi, cel al unei dezvoltări continue și armonioase, nu e chiar așa ușor de obținut. Capcanele distribuite cu precizie sau la întâmplare, pe căi umblate sau mai puțin umblate, cu scop  sau aleatoriu, nu numai că pot influența cariera cuiva ci chiar o pot determina. Este important să ai ultimul cuvânt în acest meci al vieții.

    Începând cu primul curriculum vitae pe care ți-l faci singur (nu cel copiat de pe telefon) și până la confruntarea cu inteligența artificială, ai o grămadă de provocări la care trebuie să faci față. Pe unele trebuie să le elimini, de exemplu evantaiul dintre artificial și fenomenal, pe altele trebuie să le accepți, de exemplu munca și străduința, iar pe altele trebuie să le înțelegi și să le complinești, aici aduc ca exemplu adaptarea la revoluția tehnologică, la modificările climatice și la integrarea în societatea aflată într-o continuă schimbare.

    Nu pot să dau aceste sfaturi fără să trec în revistă unele greșeli pe care le-am făcut de-a lungul timpului, greșeli care m-ar fi putut duce pe unele căi obscure cu care nu prea m-aș putea mândri. Norocul mi-a ieșit de foarte multe ori în cale, orientându-mă spre bine, fapt pentru care nu pot decât să mulțumesc sorții și Celui care o determină. Cele două secvențe de viață de mai jos aș dori să fie ca exemple pentru cei care se află acum la vârsta la care trebuie să ia decizii.

    Prin anul patru de liceu (am făcut cinci ani conform programei școlare a vremurilor) am fost dat afară din internat pe motive disciplinare (absențe de la meditații, controverse cu pedagogii și câțiva profesori emfatici... chestii din astea neobișnuite). Am pierdut și bursa. Mama nu avea cum să-mi plătească internatul, având salariul foarte mic, așa că nu am avut curajul să-i spun. Tată nu am avut lângă mine. Câteva nopți am dormmit în clasă, iar după ce am fost prins am dormit pe la niște țigani de treabă, apoi în Gara de Nord, unde mă furișam în sala de așteptare. Norocul a venit de la un maior de securitate care era încadrat și la Academia Militară. După vreo trei ore de discuții, și-a dat seama că aș avea potențial și a încercat să mă atragă în cadrul armatei. După refuzul meu a luat legătura cu conducerea liceului meu și le-a impus să mă repună în drepturi.

    În ultimul an de facultate, la începutul acestuia, după un conflict cu mama, mi-am luat soția însărcinată și copilul de un an și jumătate și am pornit în lume cum s-ar spune. Am renunțat la cursuri, m-am angajat și vroiam să-mi caut chirie undeva. Primul care mi-a sărit în ajutor a fost un unchi care m-a recompensat financiar pentru unele servicii (îi țineam contabilitatea la benzinăria intreprinderii la care lucra și pe care o gestiona). Mai apoi, după vreo trei luni de absențe de la cursuri am fost chemat la decanat, apoi la rectorat, să-mi clarific situația. Aflând necazul în care mă aflam, decanul facultății a vorbit cu câțiva colegi profesori care mă simpatizau și au hotărât să-mi doneze o sumă de bani care să-mi permită să continui cursurile. Tot ce trebuia să fac era să mă pun cu mintea pe carte, să recuperez materia neparcursă și să-mi iau examenele.

    Aproape mi-am îndeplinit misiunea. Am ratat un examen. Cel mai ușor. Motiv pentru care a trebuit să-mi susțin lucararea de diplomă (masteratul de azi) în anul următor, în sesiunea din februarie. Așa am ajuns repartizat la Tășnad. Datoria față de decan et co am achitat-o după trei ani.

    Opriți războaiele!