Miriapodul șontâc peltic

     Multă nădejde ne-am pus în Nicușor Dan, alesul de avarie, la întronare. Cu vorbe multe, cu semnături fără acoperire, cu parțiala reușită de la Primăria Bucureștiului, cu n-am dă-mi tu, fără carnețele în buzunarul de la piept, Nicușor a reușit până la urmă să obțină sufragiile majorității. L-am aprobat cum s-ar zice. Mai mult din sperietură dar l-am acceptat pentru cinci ani în fruntea țării. Cel puțin nu ne vinde.

    Dar oare se va abține la un moment dat de a încerca să le facă pe toate? Oare a citit care îi sunt atribuțiile în Instituția Prezidențială? E adevărat că țara se află la un moment de cotitură și la o desemnare în dorul lelii sau sub presiune a primului ministru ne poate scoate din circuitul monetar al Uniunii Europene. Nu are puterea absolută în acest sens și dinții bătrâni, tociți, dar încă activi, ai intereselor de tot felul și de toate culorile politice ne-ar putea aduce în pragul colapsului. Alte noi alegeri sau „sondaje” la nivel național ne-ar trimite dincolo de limita echilibrului de pe marginea prăpastiei. Greu va fi să ne agățăm de ceva în cădere sau să sperăm să picăm în valuri care să mai atenueze impactul cu realitatea crudă.

     Nu, nu le poate face pe toate. Nu poate fi între 7,30 și 8,15 tătic, după care vreo oră personaj de presă, apoi guvernator fără Guvern, printre cele Președinte, la prânz Primar, după-amiază moderator, apoi o nouă sesiune de declarații și noaptea amant iubitor. E prea mult pentru un singur om. Se poate o zi-două dar mai mult... Țin minte că am trecut prin aceeași situație. Lucram pentru patru-cinci firme concomitent cu avantaje financiare mai mult sau mai puțin consistente.

    Aveam cartea de muncă în presa scrisă din Satu Mare, dar mai colaboram pentru Gazeta Sporturilor, audio (Radio Unu), vizual (Samtel), cataloage naționale (Ghidul Produselor din Cluj), asigurări de viață (Commercial Union) și o firmă de comercializarea rulmenților din Oradea al cărei nume l-am uitat. Important era că îmi plăcea ceea ce făceam, eram aproape în permanență în contact cu oamenii și erau zile în care lucram câte 26-27 de ore fără să obosesc. La prima vedere s-ar putea crede că mi-am neglijat familia. Ce-i drept e că n-am fost la fel de apropiat de familie ca tătic față de cum sunt acum ca bunic, dar mare parte din efortul meu se răsfrângea spre bunăstarea, educația și confortul familiei. Sunt mândru de ce am reușit alături de Adriana, cea care a transpus în fapte  toate acestea.

    Se pare că egocentrismul meu își spune de fiecare dată cuvântul. Să revenim la subiectul prezentei inserări. Din câte îmi dau seama Nicușor Dan simte toate aceste necazuri ce se pot abate asupra locuitorilor acestei țări și acest lucru se repercutează asupra timidității cu care ia (mai bine zis nu ia) decizii. Dacă iese prost el este de vină. De iese bine... om vedea. Deocamdată remarcăm de la o zi la alta o nesiguranță din ce în ce mai evidentă. Șchiopătatul și pelticăria nu prea îi fac imagine bună.

    Clasa politică ar trebui să devină monocoloră (albă) în această perioadă critică. Trebuie să dea dovadă de maturitate. Nu-i vorba aici de bătrân sau tânăr, de vechi sau nou. Așa cum spuneam cu ceva timp în urmă e voba de competență și dedicație. Nu toți cei aleși au aceste calități. Ambele calități sunt necesare concomitent. În Parlament cei mai mulți n-au nici una din aceste calități. Cei dedicați dar incompetenți bâjbăie și ne dau tot felul de soluții bazate pe hazard sau judecăți puerile. Cei competenți dar nededicați sunt cei mai periculoși, deoarece intervine cel mai mare pocinog al politicianului român: abaterea de la moralitate.

    Chiar și partidele care nu l-au votat pe Nicușor Dan în turul doi ar trebui să dea un ghes în aceste momente. E greu de crezut că acest „ghes” poate fi dat la vedere, dar acolo, în sânul lor, precis există germeni care încolțesc spre binele cetățeanului de rând. Că i-a luat necazul și i-a dus în acea tabără nu înseamnă că nu-i cale de întoarcere la ceea ce e corect (mă feresc de termenul normalitate).

    Opriți războiul!