Mă plimbam cu Băiețelul pe cărările Craiului.
N-aveam cum să văd Zărneștiul. Eram pe versantul sudic. De cu seara
sosiseră în Curmătura un grup de tineri. Tineri!? Cu 3-4 ani mai tineri
decât mine. Cam de-o vârstă cu Băiețelul. Adică încă nu împliniseră 18
ani. Seara am băut cu ei vreo doua sticle de bere și m-am tocmit să-i
duc pe Piatra Mică a doua zi.
În zori dormeau. Am luat măgarii lui Roli, cabanierul, și am coborât până la Gura Râului să aduc pâine, țigări si bere. M-am întors cu soarele printre crengile de brad. Încă nu se ridicase globul galben peste Zănoaga. Cu ochii mijiți tinerii părăseau perechi corturile cu un aer un pic vinovat. Vinovat de aseară, de azi noapte sau de bună dimineața.
Au mâncat din rucsacurile încă doldora pe pășunea încă tânără și, împreună cu Băiețelul (o ciuta ce urma să se lupte cu ultimul an de liceu și la care astăzi copiii mei îi spun mamă), am pornit înșiruiți în spatele meu în stil apaș (băiat, fată, băiat... ultimul fiind cel mai atlet dintre ei) cu pas apăsat, dar nu grăbit, către Șaua Crăpăturii. Veselia se stingea ușor din glasurile lor, dar respirația ritmică încă nu-și făcuse prezența. Am intrat în pădure pe cărarea când pieptișă, când șerpuitoare.
Erau ialomițeni. Gândurile îmi zburau spre un alt ialomițean. Nu-l cunoscusem, dar ii purtasem crucea. Pe nesimțite ajungem în șa și ne prelingem pe lângă stânca din dreapta. Dintr-o data spectacolul de piatră si cer ne dezvăluie măreția Pietrei Mici. Pare mai mare de aici. O fată își curmă gândul la jumătate:
- Pe acolo...
- Da. Acolo.
Nu eram obosiți, dar ochiul neobișnuit surprinde cu mai multă plăcere ridurile planetei în pubertatea vieții atunci când nu trebuie să urmărească în același timp unduirile cărării sau pozițiile sigure ale bocancului pe stâncă. După cura de splendoare urcăm printre dalele de piatră până atingem stânca înca umedă, părăsită nu de mult de așternutul nopții. Ajungem la lanțuri. Trei la număr. Nu le țin lecții, dar am grijă să fiu urmărit cum prind cablul și unde pun piciorul. Ajungem pe platou și le văd privirea mulțumită. Cred că numai unul (de fapt una) dintre ei mai urcaseră pe munte. Cătingan ajungem la cruce. Le aștern povestea celui ce și-a găsit sfârșitul aici. Un băiat și o fată spun că l-au cunoscut. Nu le venea sa creadă că cele peste 100 de chile de oțel au fost cărate cu spatele și trase pe coardă. A fost greu, dar nobil. M-am simțit mai bine când am văzut-o prima oara zidită în prelungirea steiului. Crucea.
După vreo patru-cinci ore de zbenguială am hotărât să ne întoarcem. Aveam doua posibilități. Ori să mergem mai departe spre est și să coborâm prin Zănoaga, ori să ne întoarcem pe lanțuri. Am ales-o pe a treia. Văzusem o cărare pe care încă nu fusesem și bănuiam că după circa doua ore de coborât dă chiar la stână, la nici 15 minute de cabană. Fiind o zona nemarcată am mers cu mai multa atenție.
Cărarea era mai strâmtă și crengile ne mângâiau mai intens, ba uneori chiar ne altoiau. Deodată ajung într-un luminiș unde doi cerbi imenși m-au privit preț de o clipă. ca niște statui. Mi s-a părut un veac. Băiețelul, aflat la doi metri în spatele meu apucă să-l mai vadă pe unul cum dispare în pădure prin cealaltă parte a poienii. Ialomițenii, cu toate că au sosit fiecare la doi-trei metri unul după altul au pierdut mirajul. Abia atunci mi-am dat seama că le auzisem boncănitul cu câteva minute mai devreme.
Coborâșul se făcea din ce în ce mai abrupt si cărarea abia dacă se mai simțea. Pe stânga găsim un muriș imens. Era prea tânără vremea pentru mure. Gândul îmi zboară spre o altă aventură cu mure, în masivul Piatra Mare, când după 20 de minute de cules si mâncat mure ne-am dat seama că la nici 20 de metri de noi (eram cu Dinu, un văr din Dorohoi) făcea același lucru un urs. Revin repede la realitate din cauza unui scâncet. Pășunea era așa abruptă încât uneia din fete i s-a făcut frică să mai coboare. Nici eu nu știam cum arată în continuare traseul. Dacă ne-am fi întors, ne-ar fi prins noaptea pe drum. N-aveam lanterne.
Împreună cu unul dintre ialomițeni am plecat să explorăm terenul. Cu chiu, cu vai, cred că am fi ajuns întregi până deasupra potecii ce venea dinspre Zănoaga, dar aici nu toți ar fi putut să aleagă una din cele doua metode de a ajunge pe acea cărare: ori ar fi trebuit să sărim direct jos, străbătând prin aer o diferență de nivel de trei metri, ori ar fi trebuit să sărim într-un brad nu prea solid, aflat la circa doi metri și jumătate și să ne lăsăm purtați de acesta spre cărarea izbăvitoare.
Se auzeau câinii mânând oile în staul și ciobanii pregătindu-se de muls. Era târziu. Ne-am întors. Ar fi fost periculos. Mai ales pentru fata căreia i se făcuse frică. Până în Șaua Crăpăturii n-au fost probleme, chiar dacă umbrele noastre se făcusera atât de lungi încât acopereau întreg Pământul. Mint. Când încercam să ne prelingem pe lângă stânca din apropierea șeii, un taur destul de fioros bloca efectiv cărarea. Nu putea fi ocolit. În dreapta era stânca de vreo 15 metri înăltime, iar în stânga se căsca o mica prăpastie. După vreo jumătate de oră bovina a dispărut în noapte.
Sus, deasupra, ne veghea și îndruma Selena. Din șa trebuia să coborâm prin pădure. A fost un chin. Distanța până la cabană ar fi fost străbătută normal în 15-20 de minute. Noi am făcut peste 70 de minute. Sentimentul a fost în același timp cumplit și incitant. În același stil apaș ne-am dat unul altuia mâna și ca un tren al vacanței șerpuiam prin pădure, mai pe cărare, mai pe lângă. Nu vedeam absolut nimic. Atâta negru n-am avut în jurul meu nici până atunci, nici de atunci încoace. Aveam impresia că nu mă ascultă pleoapele și stau coborâte împotriva voinței mele. Pipăiam cărarea cu picioarele și cu mâna rămasă liberă (cealaltă juca rol de tampon în garnitura feroviară) orbecăiam să nu mă izbesc de vreun trunchi sau să-mi scoată vreo cracă inutilii din orbite.
Dorm dus. Băiețelul mă zgâlțâie spunând că a venit ursul la cabană. Îi zic să-și vadă de treabă și o iau în brațe. Își pune cu mai puțină încredere decât de obicei căpșorul pe umărul meu și adormim din nou. Dimineață ușa de la cabană poartă mărturia ghearelor de urs ce-au încercat să intre. Corturile erau intacte. Doar pungile cu mâncare dispăruseră.
P.S. Era prin iunie '78
În zori dormeau. Am luat măgarii lui Roli, cabanierul, și am coborât până la Gura Râului să aduc pâine, țigări si bere. M-am întors cu soarele printre crengile de brad. Încă nu se ridicase globul galben peste Zănoaga. Cu ochii mijiți tinerii părăseau perechi corturile cu un aer un pic vinovat. Vinovat de aseară, de azi noapte sau de bună dimineața.
Au mâncat din rucsacurile încă doldora pe pășunea încă tânără și, împreună cu Băiețelul (o ciuta ce urma să se lupte cu ultimul an de liceu și la care astăzi copiii mei îi spun mamă), am pornit înșiruiți în spatele meu în stil apaș (băiat, fată, băiat... ultimul fiind cel mai atlet dintre ei) cu pas apăsat, dar nu grăbit, către Șaua Crăpăturii. Veselia se stingea ușor din glasurile lor, dar respirația ritmică încă nu-și făcuse prezența. Am intrat în pădure pe cărarea când pieptișă, când șerpuitoare.
Erau ialomițeni. Gândurile îmi zburau spre un alt ialomițean. Nu-l cunoscusem, dar ii purtasem crucea. Pe nesimțite ajungem în șa și ne prelingem pe lângă stânca din dreapta. Dintr-o data spectacolul de piatră si cer ne dezvăluie măreția Pietrei Mici. Pare mai mare de aici. O fată își curmă gândul la jumătate:
- Pe acolo...
- Da. Acolo.
Nu eram obosiți, dar ochiul neobișnuit surprinde cu mai multă plăcere ridurile planetei în pubertatea vieții atunci când nu trebuie să urmărească în același timp unduirile cărării sau pozițiile sigure ale bocancului pe stâncă. După cura de splendoare urcăm printre dalele de piatră până atingem stânca înca umedă, părăsită nu de mult de așternutul nopții. Ajungem la lanțuri. Trei la număr. Nu le țin lecții, dar am grijă să fiu urmărit cum prind cablul și unde pun piciorul. Ajungem pe platou și le văd privirea mulțumită. Cred că numai unul (de fapt una) dintre ei mai urcaseră pe munte. Cătingan ajungem la cruce. Le aștern povestea celui ce și-a găsit sfârșitul aici. Un băiat și o fată spun că l-au cunoscut. Nu le venea sa creadă că cele peste 100 de chile de oțel au fost cărate cu spatele și trase pe coardă. A fost greu, dar nobil. M-am simțit mai bine când am văzut-o prima oara zidită în prelungirea steiului. Crucea.
După vreo patru-cinci ore de zbenguială am hotărât să ne întoarcem. Aveam doua posibilități. Ori să mergem mai departe spre est și să coborâm prin Zănoaga, ori să ne întoarcem pe lanțuri. Am ales-o pe a treia. Văzusem o cărare pe care încă nu fusesem și bănuiam că după circa doua ore de coborât dă chiar la stână, la nici 15 minute de cabană. Fiind o zona nemarcată am mers cu mai multa atenție.
Cărarea era mai strâmtă și crengile ne mângâiau mai intens, ba uneori chiar ne altoiau. Deodată ajung într-un luminiș unde doi cerbi imenși m-au privit preț de o clipă. ca niște statui. Mi s-a părut un veac. Băiețelul, aflat la doi metri în spatele meu apucă să-l mai vadă pe unul cum dispare în pădure prin cealaltă parte a poienii. Ialomițenii, cu toate că au sosit fiecare la doi-trei metri unul după altul au pierdut mirajul. Abia atunci mi-am dat seama că le auzisem boncănitul cu câteva minute mai devreme.
Coborâșul se făcea din ce în ce mai abrupt si cărarea abia dacă se mai simțea. Pe stânga găsim un muriș imens. Era prea tânără vremea pentru mure. Gândul îmi zboară spre o altă aventură cu mure, în masivul Piatra Mare, când după 20 de minute de cules si mâncat mure ne-am dat seama că la nici 20 de metri de noi (eram cu Dinu, un văr din Dorohoi) făcea același lucru un urs. Revin repede la realitate din cauza unui scâncet. Pășunea era așa abruptă încât uneia din fete i s-a făcut frică să mai coboare. Nici eu nu știam cum arată în continuare traseul. Dacă ne-am fi întors, ne-ar fi prins noaptea pe drum. N-aveam lanterne.
Împreună cu unul dintre ialomițeni am plecat să explorăm terenul. Cu chiu, cu vai, cred că am fi ajuns întregi până deasupra potecii ce venea dinspre Zănoaga, dar aici nu toți ar fi putut să aleagă una din cele doua metode de a ajunge pe acea cărare: ori ar fi trebuit să sărim direct jos, străbătând prin aer o diferență de nivel de trei metri, ori ar fi trebuit să sărim într-un brad nu prea solid, aflat la circa doi metri și jumătate și să ne lăsăm purtați de acesta spre cărarea izbăvitoare.
Se auzeau câinii mânând oile în staul și ciobanii pregătindu-se de muls. Era târziu. Ne-am întors. Ar fi fost periculos. Mai ales pentru fata căreia i se făcuse frică. Până în Șaua Crăpăturii n-au fost probleme, chiar dacă umbrele noastre se făcusera atât de lungi încât acopereau întreg Pământul. Mint. Când încercam să ne prelingem pe lângă stânca din apropierea șeii, un taur destul de fioros bloca efectiv cărarea. Nu putea fi ocolit. În dreapta era stânca de vreo 15 metri înăltime, iar în stânga se căsca o mica prăpastie. După vreo jumătate de oră bovina a dispărut în noapte.
Sus, deasupra, ne veghea și îndruma Selena. Din șa trebuia să coborâm prin pădure. A fost un chin. Distanța până la cabană ar fi fost străbătută normal în 15-20 de minute. Noi am făcut peste 70 de minute. Sentimentul a fost în același timp cumplit și incitant. În același stil apaș ne-am dat unul altuia mâna și ca un tren al vacanței șerpuiam prin pădure, mai pe cărare, mai pe lângă. Nu vedeam absolut nimic. Atâta negru n-am avut în jurul meu nici până atunci, nici de atunci încoace. Aveam impresia că nu mă ascultă pleoapele și stau coborâte împotriva voinței mele. Pipăiam cărarea cu picioarele și cu mâna rămasă liberă (cealaltă juca rol de tampon în garnitura feroviară) orbecăiam să nu mă izbesc de vreun trunchi sau să-mi scoată vreo cracă inutilii din orbite.
Dorm dus. Băiețelul mă zgâlțâie spunând că a venit ursul la cabană. Îi zic să-și vadă de treabă și o iau în brațe. Își pune cu mai puțină încredere decât de obicei căpșorul pe umărul meu și adormim din nou. Dimineață ușa de la cabană poartă mărturia ghearelor de urs ce-au încercat să intre. Corturile erau intacte. Doar pungile cu mâncare dispăruseră.
P.S. Era prin iunie '78
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu