Stâng, drept, stângul...
Mân-dră ța-ră, / Tânăr colț de rai / Noi veghem să ai / Numai flori pe plai
Pri-mă-va-ră, / Liniște și cânt / Vrem să fie-n veci pe-acest pământ.
Cadența spărgea dimineața pe caldarâmul UM 1300 din cartierul Hatvan al bătrânului „civitas Rivuli Dominarum”. Aerul vibra sacadat în aureola creată în jurul celor trei plutoane, circa 150 de voci. TR-iștii își îngroșau voit timbrul pentru a transmite hotărâre și maturitate. Poarta se deschide ca teleghidată sub salutul soldățesc al ofițerului de serviciu. Sub palma sa dreaptă aproape sprijinită de tâmplă, odihnea pe epolet o harpă ce-i indica arma pentru care-și slujea patria.
Oare ce gânduri îi fluturau pe sub cască? Pentru ce sentimente avea întregul trup cabrat și privirea oțelită? Să fi fost pentru iubirea de țară? Să fi fost în onoarea tinerilor, majoritatea imberbi, ce părăseau simetric cazarma către tancodrom? Sau doar așa, că trebuia? Naiba știe! Sau Dumnezeu știe? Pe atunci nu prea era indicat să-i pronunți silabele.
Dreapta marș! Până la ultimele case ale urbei versurile kaki se rostogoleau unele după altele, strofă după strofă, cânt după cânt. Apoi doar zgomotul uniform produs de bocanci la contactul cu asafaltul. Cu timpul nici acesta nu mai era chiar așa uniform. Se stricase parcă și alinierea plutoanelor. Era ma lejeră, chiar dacă se păstra cât de cât. După primii 2-3 kilometri cei cu încălțăminte ștoc (denumire improprie pentru nou) sau prea strâmtă începeau să șchiopăteze. Mai târziu făceau bătături și cei ce purtau bocanci cu două-trei numere mai mari. Puțini erau cei care erau doar obosiți la capătul celor 17 km. Unora li s-au rupt șosetele în dreptul rănilor și carnea se lipea secvențial de pielea călțunului. Timpul le anesteziase durerea.
Se formau caractere. Se schimbau caractere. Cele mai multe se întăreau, se masculinizau. La cei predispuși spre depresie în schimb era nevoie de un sprijin. De un umăr sau de o idee. Ceva care să le înlăture bâjbâiala. Foarte puțini clacau. De fapt în cazul de față nimeni n-a cedat vizibil. Poate unii aveau să aibă perna umedă în timpul nopții. Umedă și sărată.
Făceam parte integrantă din peisaj. Undeva, pe la coada plutonului unu, îmi târâiam gândurile. Nu aveam probleme cu bocancii. Mă dădăcise Mera, plutonierul de companie în magazia căruia mă aciuasem încă de când nu depusesem jurământul. Dea lungul celor 17 pietre de kilometraj mi-am perindat fanteziile pe creasta Pietrii Craiului, cătând în zare ridurile Bartolomeului și intarsiile Dealului Țiganilor pe care tocmai se construise cetate nouă. Cetate de cultură ce mă aștepta pentru un nou capitol din viața mea: Universitatea din Brașov.
P.S. - Poate că titlul merita o cauză mai bună. Pentru cei care nu știu greaca (la drept vorbind nici eu nu am habar, noroc cu internetul) tălmăcirea lui am dorit-o cam așa: „Mândria mea, hybrisul lui”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu