Emilian Onciu și-a priponit calul de păpădia eternității

    Când au trecut 13 ani? Peste trei zile se împlinesc 13 ani de când scriam...

S-a rupt o coardă.

    S-a spart o tobă. Eram prin '75 in sala de spectacole a sălașului de cultură Mihai Eminescu din București. Intr-o sală de circa 500 de persoane eram înghesuiți vreo 2000. În îmbulzeala de la intrare mi-am pierdut un pantof. Nu conta. Nu conta că afară era cioaflă de februarie. Înauntru cânta Phoenix. După prima oră de concert toba lui Petrescu a cedat. Bucuroși pentru ce am auzit și triști pentru ce n-am auzit plecăm spre case. Avea să fie ultimul concert al Phoenixului în Romania înainte de a fugi de regim. Eram ultimul la ieșire. Fața mi s-a deschis. Pantoful meu stâng trona în vitrina sălașului de cultură. Afară era cioaflă de februarie.
    Aș putea să spun că Emil mai trăiește prin muzica lui, dar asta știm cu toții. Aș putea să aplaud în neștire îmbătat de dorințe și trăiri pe care nu mulți le-au simțit în preajma ardeleanului. Aș putea să sădesc un copac. Fructifer. Aș putea să gâdil norișorii albi ai uverturii unei idile, ai unei inedite sperante.
    În săli de spectacole cu ușile deschise, înțesate de lume, pe stadioane în nopți feerice cu sau fără lună, în palate cu regi și regine ai vremurilor noastre, în spelunci cu drojdie si vin prost, pe cărări de munte sub privirile caprelor negre, în autobuze sau pe marfare, peste tot pe unde a doinit Emil se vor auzi perpetuum ecoul strunelor tale.
    Aceeași strângere de inimă și goliciune a sufletului o simt azi ca și atunci când am aflat că Phoenix nu mai este. Au trecut anii si Phoenix-ul a revenit.
   S-a rupt o coarda. Și tu vei dăinui!

 

    După 13 ani încă mai ascult cu nesaț „Lacrimi pentru tatăl învins”, „Bună dimineața”, „Să ne iubim pe țărmul Mării Negre”... Cu astea începuse. Prin  '81. Viața la apropiat de multă lume bună. Dar și rea. Admirația și invidia îl urmăreau ca două umbre ale aceleeași lumini - talentul.

   Eram cu el și cu încă vreo 25 de montagnarzi sătmăreni pe la poalele munților Șureanu, mai precis la Cabana Lunca Florii (jud. Hunedoara). Era așa, cam toamnă. Stelele dimineții se mai combinau cu scânteile focului de tabără mai mult jăratic decât viu. Se termina o noapte obișnuită. Obișnuită pentru noi, cei de atunci, cei cu rucsacul în spate. Onciu în loc de rucsac avea chitara. Obișnuită pentru noi, cei prin care emoția se scurge, împrospătând masa musculară ce a doua zi ne urca pe creste. Obișnuită pentru noi, cei care o melodie folk, o poezie sau chiar o scenetă ne adunau din când în când pe unul din plaiurile montane mirifice ale României.

   Emilian Onciu și Octavian Bud au fost jurămintele de rezistență ale nopții. Prin ei și Bob Dylan sau Joan Baez. Prin ei și Mircea Vintilă sau Tatiana Stepa. Bine! Și vodca și vinul fiert. Fasolea scăzută cu tot felul de cărnuri pregătită de gazdă trebuia înmuiată.

   Peste nici patru ore, mai tineri și mai plini de viață decât te-ai fi așteptat, eram cățărați pe coarde în Cheile Tăii. Fetele lui Onciu făceau cunoștință pentru prima oară cu asprimea pietrei și încrederea în echipă. Atunci să-i fi văzut privirea lui Emil. Eu așa mi-l amintesc.