Povestea din fața poveștii lui Vasile Mic

    Când te gândești la Vasile Mic automat intri în lumea poeziei simple, a poeziei care ori te atinge, ori treci mai departe pierzând astfel frumusețea simplă, nefardată. frumusețea obișnuită să fie neglijată, reținută doar subliminal și revigorată atunci când te aștepți mai puțin: în somn de exemplu sau atunci când linia orizontului are contur în depărtări. Cu gândul acesta am mers deunăzi la vernisajul unei expoziții de pictură semnată Vasile Mic. Recunosc rușinat că mi-a trecut prin cap „ce-i mai trebuie și omului ăsta la 74 de ani o primă încercare în arta picturii?”. Am să încerc să redau mai jos nedumerirea, surprinderea și satisfacția de a descoperi un alt Vasile Mic. Un Vasile Mic mult mai complex, înverșunat până la obsesie, de a reda trăirile lui. Artistul poeziei simple pistruiată pe alocuri de accente abstracte trăiește în același trup și suflet cu artistul picturii plurivalente ce sfidează obișnuitul.

   

    Am aflat astfel că Vasile Mic nu este chiar la prima sa exprimare plastică. Discreția în care se complace ne face pe noi, cei din jurul lui, să nu-l tratăm la justa sa implicare în peisajul culturii naționale. Poate va fi redescoperit prin secolul XXII de vreun încăpățânat arheolog al culturii universale. Nu vreau să spun aici că am trăit trăirile artistului atunci când a creat. Dar pot să spun că am trăirile proprii, de privitor asupra actului artistic, trăiri care m-au răscolit. Din puzderia de compoziții picturale de pe simezele instalate în Muzeul Țării Oașului din Negrești (director Anca Natalia Rusu) am aflat că doar 18 sunt creații recente. Celelalte, în jur de 100, reprezintă trăiri de-a lungul timpului, abordând teme care i-au marcat trecerea sa prin Univers. De la satul natal, Coca, din care ne-a bucurat cu decorul de mijloc de secol XX al Lacului Călinești și până la ultramodernismul unor realizări a căror complexitate trece de percepția celor ce nu au timp.

   Cititorule! Dacă doar puțin ți-am stârnit curiozitatea asupra lui Vasile Mic, fă-ți un bagaj de timp și pășește în lumea lui. Precis vei rămâne cu ceva. Pe mine m-au extaziat două din lucrările sale. Lucrări plastice în care penelul este lăsat pentru scurt timp deoparte și calculatorul, această omniprezentă creație umană de care nu ne mai putem debarasa, își face efectul pe pânza ce își oferă generos calitățile de gazdă.

   Una din lucrări pe care Adriana a trăit-o ca „zi și noapte” iar mie mi-a creat impresia de „iarnă și vară” este cea de mai jos

în care ursul alb veghează asupra trupurilor scufundate în arctic și ale căror capete ce tânjesc după aer nu se știe ce gândesc, în timp ce profilul (vezi stânca din dreapta), cu nădușeala truditorului împietrită pe frunte și obraz, se ascunde în răbojul eternității numărându-și anotimpurile calde.

    Cea de-a doua plastică răscolitoare, în care obsesia se îngemănează cu tristețea și grupajele ascund pieta este cea de mai jos.

Imaginea singuraticului copiat de pe dealurile din jurul văluritului Călinești

 

este reluată de încă două ori ca și grupajul de arbori din centrul imaginii globale, lăsând doar căutătorului de abstract să descopere chipul Maicii Domnului cu fiul mort pe genunchi.

   Grăbită vreme. Grăbite suflete. Grăbite povești. Povestea din fața poveștii lui Vasile Mic poartă și un nume: „Jocul de-a Lumea”. Nu știu dacă prietenul nostru a ticluit acest titlu cu „L” sau cu „l”, dar eu așa l-am priceput.

   .