Duminică. Deschid ochii la început păienjeniţi. Soarele trecuse de pervazul ferestrei. Azi n-am şcoală. E meci. Joacă Steagu' de la cinci. Cu Piteştiul. Vine iar Dobrin. Va fi sărbătoare.
Vai! Vineri, la antrenament, nea Hidişan ne-a anunţat că meciul de tineret nu se poate juca, aşa că vom juca noi, copiii, cu juniorii II, în deschidere la meciul mare. Emoţiile reîncep de acolo de unde mă părăsiseră de cu o seară înainte când Moş Ene mă mângâiase. Sar din aşternutul a cărui atingere devenise inutilă şi sentimentele, amintirile şi preocupările se învălmăşesc. Se fac un ghem multimaterial, policolor şi multiform din care numai mintea mea crudă, concomitent hulpavă şi săţioasă, mă poate dumiri.
Lecţiile le terminasem de cu seară. Ştiam să extrag radicalul şi în cap dacă îmi dădeai un pătrat perfect, capitalele lumii îmi veneau pe limbă imediat ce pronunţai vreo ţară... Pregăteam sâmbăta temele cu minuţiozitate nu cumva să fiu pedepsit duminica. Mai ales când juca Steagu' acasă.
Nici nu ştiu când s-a scurs dimineaţa. Spre prânz, mai mult obligat de mama, am terminat supa. iar de felul doi abia dacă m-am atins. Mi-am luat punga cu echipament şi ţuşti pe uşă afară. Mai erau peste două ore până la jocul nostru. Fugeam pe şina de cale ferată de parcă aş fi fost în mare întârziere. Aşa mergeam la stadion. De trei ani, de cinci ori pe săptămână, mă deplasam pe şina de cale ferată, având chiar dexteritatea să fug pe ea. Cei trei sute de metri care despărţeau clădirea unde locuiam de stadionul Tineretului, cele două case ale mele, au fost înghiţiţi de paşii mei uniform distribuiţi. Pentru mine "nea Hidişan" era tatăl care nu-l aveam acasă, iar "nea Petrică" era bunicul pe care nu apucasem să-l cunosc decât din poze.
Vroiam să joc. Neapărat trebuia să joc. M-am dus la "nea Petrică" şi îmi podideau lacrimile sub rugăminţi să-mi dea şi mie o pereche de ghete să pot să joc: "Hai nea Petrică. E multă lume în tribună şi mama iar nu a avut bani să-mi ia pantofi de sport. Mi-e ruşine să joc iar în tenişi. Dă-mi şi mie o pereche de ghete. Promit că am grijă de ele. N-am să dau în pământ. Am să le frec bine, bine, am să le dau cu cremă şi o să le aduc oglindă, am să..." Mă mângîe pe creştet simţindu-i în buricele deştelor meşteşugul evreiesc de a repara şi întreţine pantofi. Dispare pentru câteva minute (mai târziu mi-am dat seama că a stat de vorbă cu Niki Dumitriu şi nea Hidişan). Se întoarce, ia de pe policioara cu numele lui Emil Dumitriu o pereche de ghete. Ochii mei s-au aprins a speranţă, dar se citea în ei şi neîncrederea. Îmi întinde bijuteriile şi-mi aruncă printre buze cu privirea spre un calapod: "Vezi că ăştia nu lovesc mingea, o desfată". Bucuria mi se oprea în coşul pieptului neîndrăznind să prindă contur sonor de frică să nu se destrame totul. În vestiar o altă bucurie mă aştepta. Lipsa lui Reală (Beleaua) din echipa juniorilor II, l-a determinat pe antrenor să mă aşeze half în echipa mai mare. De vârsta mea mai era doar Vale (Şulea) şi parcă Neală (Bucur), restul având cu unul, doi sau chiar trei ani mai mult, Biţă (Porumbiţă) fiind liderul lor. M-am aşezat între "Je moi" (Şişcă) şi Picchi (din păcate nu mai ţin minte cum îl chema pe cel pe care îl porecliserăm cu numele celebrului stoper al lui Inter şi al Italiei din acele timpuri, Armando Picchi) şi cât mai departe de Năsoi (Clipa, portarul a cărui anvergură a braţelor, a picioarelor şi a nasului mă copleşea). Am ascultat cu atenţie cum trebuie să-i batem pe Cuchi (Cicerone, mai cunoscut ca Mihail Marian mai târziu, prichindelul echipei) şi ai lui, adică pe colegii mei de antrenament.
Nu ştiu dacă am ascultat tot. Faptul că eram titular pe teren mare (competiţiile de copii se desfăşurau pe jumătate de teren, de-a latul; doar de la juniori - 14 ani - se juca pe tot terenul) mi-a blocat un timp urechile şi m-am trezit că pe teren, la un corner al nostru am lovit mingea cu capul de pe la 10-12 metri şi aceasta s-a oprit în plasă. Am crezut că visez. Mă bucuram încă atunci când Ţuţu, prietenul meu, de data aceea adversar, mi-a spus cu părere de rău în glas că mi s-a anulat golul. Motivul l-am aflat mai târziu când am trecut pe lângă arbitru, în speţă nea Hidişan, şi mi-a şfichiuit pe la ureche: "Ţi-am zis la cornere să stai la treizeci de metri! Ce-ai căutat în careu?". Lacrima din colţul ochiului abia atunci îmi căzuse pe obraz. Nu auzisem aproape nimic în cabină... Şi toată acea lume din tribune... Aveam impresia că toate cele 4.500 de perechi de urechi din tribune auziseră indicaţia. Numai eu nu.
S-a terminat. N-am avut timp să mă ocup de ghetele de antrenament ale lui Niki. Am fost desemnat copil de mingi la jocul Steagului. Le.am aşezat frumos sub bancă cu gândul că am tot timpul după. Şi aşa pe nea Petrică nu o dată îl cuprindeau nopţile pingelind la lumina relativ slabă a becului sau schimbând şireturile la mingile de antrenament şi joc. Pe alocuri, mai cosea câte o anvelopă sau vulcaniza câte o cameră. Ce să-i faci. Erau alte vremuri. Erau alte mingi.
Cum spuneam, am ieşit cu puţin înainte de Adamache, Ivăncescu, Olteanu, ..., Popa, Cadar, Pescaru, ..., Florescu, Dumitriu II, Gyorfy pe de o parte şi Dobrin pe de cealaltă parte. Adversar nu era Piteştiul, Halagian, Ţarălungă sau mai ştiu eu cine. Adversar era marele Dobrin. Tribunele erau înţesate, ca un ciorchine bogat, cu boabe mici, ce se înghesuie una-n alta fără să se strivească. Peste 15 mii de suflete. Capacitatea era doar de 12.000, dar nu conta. Dâmburile din spatele celor două porţi ţineau loc de gradene. Sau de peluze.
M-am aşezat pe locul meu obişnuit, pe pistă, în faţa tribunei a doua. Eram fascinat de Dobrin. A şi prins o zi mare. În acelaşi an, pe acelaşi teren, învinseserăm Rapidul lui Rică Răducanu (gol Olteanu parcă) şi cu Sportul lui Mircea Sandu. Rică, ţigan din Giuleşti, viitor simbol al Rapidului, a rămas cu noi în pauză să-i tragem la poartă şi ne felicita pe cei care înscriam. Am rămas cu chipul său jovial în minte. Mircea Sandu, student cu ştaif, viitor şef al federaţiei, după ce a dat gol şi-a dat şortul jos şi şi-a arătat curul către tribuna a doua. Am rămas cu imaginea acelui cur păros pe care îl văd şi acum în fruntea federaţiei.
Meciul se terminase. Nu mai ţin minte scorul. Nici nu conta când juca Dobrin. Ghetele de mărimea 36, cu două numere mai mari decât purtam eu, dispăruseră de sub băncuţă. Cobor din vestiar şi mă duc tremurând spre odăiţa fără fereastră în care îşi făcea veacul nea Petrică. Uşa era întredeschisă. Zăresc bocancii lustruiţi la locul lor pe policioară... "Ai jucat bine băiete!" sunt singurele aprecieri pe care le-am auzit în acea seară. A doua zi la şcoală până şi profesoara de chimie, zbirul Şcolii Generale nr. 14, m-a felicitat.
Vai! Vineri, la antrenament, nea Hidişan ne-a anunţat că meciul de tineret nu se poate juca, aşa că vom juca noi, copiii, cu juniorii II, în deschidere la meciul mare. Emoţiile reîncep de acolo de unde mă părăsiseră de cu o seară înainte când Moş Ene mă mângâiase. Sar din aşternutul a cărui atingere devenise inutilă şi sentimentele, amintirile şi preocupările se învălmăşesc. Se fac un ghem multimaterial, policolor şi multiform din care numai mintea mea crudă, concomitent hulpavă şi săţioasă, mă poate dumiri.
Lecţiile le terminasem de cu seară. Ştiam să extrag radicalul şi în cap dacă îmi dădeai un pătrat perfect, capitalele lumii îmi veneau pe limbă imediat ce pronunţai vreo ţară... Pregăteam sâmbăta temele cu minuţiozitate nu cumva să fiu pedepsit duminica. Mai ales când juca Steagu' acasă.
Nici nu ştiu când s-a scurs dimineaţa. Spre prânz, mai mult obligat de mama, am terminat supa. iar de felul doi abia dacă m-am atins. Mi-am luat punga cu echipament şi ţuşti pe uşă afară. Mai erau peste două ore până la jocul nostru. Fugeam pe şina de cale ferată de parcă aş fi fost în mare întârziere. Aşa mergeam la stadion. De trei ani, de cinci ori pe săptămână, mă deplasam pe şina de cale ferată, având chiar dexteritatea să fug pe ea. Cei trei sute de metri care despărţeau clădirea unde locuiam de stadionul Tineretului, cele două case ale mele, au fost înghiţiţi de paşii mei uniform distribuiţi. Pentru mine "nea Hidişan" era tatăl care nu-l aveam acasă, iar "nea Petrică" era bunicul pe care nu apucasem să-l cunosc decât din poze.
Vroiam să joc. Neapărat trebuia să joc. M-am dus la "nea Petrică" şi îmi podideau lacrimile sub rugăminţi să-mi dea şi mie o pereche de ghete să pot să joc: "Hai nea Petrică. E multă lume în tribună şi mama iar nu a avut bani să-mi ia pantofi de sport. Mi-e ruşine să joc iar în tenişi. Dă-mi şi mie o pereche de ghete. Promit că am grijă de ele. N-am să dau în pământ. Am să le frec bine, bine, am să le dau cu cremă şi o să le aduc oglindă, am să..." Mă mângîe pe creştet simţindu-i în buricele deştelor meşteşugul evreiesc de a repara şi întreţine pantofi. Dispare pentru câteva minute (mai târziu mi-am dat seama că a stat de vorbă cu Niki Dumitriu şi nea Hidişan). Se întoarce, ia de pe policioara cu numele lui Emil Dumitriu o pereche de ghete. Ochii mei s-au aprins a speranţă, dar se citea în ei şi neîncrederea. Îmi întinde bijuteriile şi-mi aruncă printre buze cu privirea spre un calapod: "Vezi că ăştia nu lovesc mingea, o desfată". Bucuria mi se oprea în coşul pieptului neîndrăznind să prindă contur sonor de frică să nu se destrame totul. În vestiar o altă bucurie mă aştepta. Lipsa lui Reală (Beleaua) din echipa juniorilor II, l-a determinat pe antrenor să mă aşeze half în echipa mai mare. De vârsta mea mai era doar Vale (Şulea) şi parcă Neală (Bucur), restul având cu unul, doi sau chiar trei ani mai mult, Biţă (Porumbiţă) fiind liderul lor. M-am aşezat între "Je moi" (Şişcă) şi Picchi (din păcate nu mai ţin minte cum îl chema pe cel pe care îl porecliserăm cu numele celebrului stoper al lui Inter şi al Italiei din acele timpuri, Armando Picchi) şi cât mai departe de Năsoi (Clipa, portarul a cărui anvergură a braţelor, a picioarelor şi a nasului mă copleşea). Am ascultat cu atenţie cum trebuie să-i batem pe Cuchi (Cicerone, mai cunoscut ca Mihail Marian mai târziu, prichindelul echipei) şi ai lui, adică pe colegii mei de antrenament.
Nu ştiu dacă am ascultat tot. Faptul că eram titular pe teren mare (competiţiile de copii se desfăşurau pe jumătate de teren, de-a latul; doar de la juniori - 14 ani - se juca pe tot terenul) mi-a blocat un timp urechile şi m-am trezit că pe teren, la un corner al nostru am lovit mingea cu capul de pe la 10-12 metri şi aceasta s-a oprit în plasă. Am crezut că visez. Mă bucuram încă atunci când Ţuţu, prietenul meu, de data aceea adversar, mi-a spus cu părere de rău în glas că mi s-a anulat golul. Motivul l-am aflat mai târziu când am trecut pe lângă arbitru, în speţă nea Hidişan, şi mi-a şfichiuit pe la ureche: "Ţi-am zis la cornere să stai la treizeci de metri! Ce-ai căutat în careu?". Lacrima din colţul ochiului abia atunci îmi căzuse pe obraz. Nu auzisem aproape nimic în cabină... Şi toată acea lume din tribune... Aveam impresia că toate cele 4.500 de perechi de urechi din tribune auziseră indicaţia. Numai eu nu.
S-a terminat. N-am avut timp să mă ocup de ghetele de antrenament ale lui Niki. Am fost desemnat copil de mingi la jocul Steagului. Le.am aşezat frumos sub bancă cu gândul că am tot timpul după. Şi aşa pe nea Petrică nu o dată îl cuprindeau nopţile pingelind la lumina relativ slabă a becului sau schimbând şireturile la mingile de antrenament şi joc. Pe alocuri, mai cosea câte o anvelopă sau vulcaniza câte o cameră. Ce să-i faci. Erau alte vremuri. Erau alte mingi.
Cum spuneam, am ieşit cu puţin înainte de Adamache, Ivăncescu, Olteanu, ..., Popa, Cadar, Pescaru, ..., Florescu, Dumitriu II, Gyorfy pe de o parte şi Dobrin pe de cealaltă parte. Adversar nu era Piteştiul, Halagian, Ţarălungă sau mai ştiu eu cine. Adversar era marele Dobrin. Tribunele erau înţesate, ca un ciorchine bogat, cu boabe mici, ce se înghesuie una-n alta fără să se strivească. Peste 15 mii de suflete. Capacitatea era doar de 12.000, dar nu conta. Dâmburile din spatele celor două porţi ţineau loc de gradene. Sau de peluze.
M-am aşezat pe locul meu obişnuit, pe pistă, în faţa tribunei a doua. Eram fascinat de Dobrin. A şi prins o zi mare. În acelaşi an, pe acelaşi teren, învinseserăm Rapidul lui Rică Răducanu (gol Olteanu parcă) şi cu Sportul lui Mircea Sandu. Rică, ţigan din Giuleşti, viitor simbol al Rapidului, a rămas cu noi în pauză să-i tragem la poartă şi ne felicita pe cei care înscriam. Am rămas cu chipul său jovial în minte. Mircea Sandu, student cu ştaif, viitor şef al federaţiei, după ce a dat gol şi-a dat şortul jos şi şi-a arătat curul către tribuna a doua. Am rămas cu imaginea acelui cur păros pe care îl văd şi acum în fruntea federaţiei.
Meciul se terminase. Nu mai ţin minte scorul. Nici nu conta când juca Dobrin. Ghetele de mărimea 36, cu două numere mai mari decât purtam eu, dispăruseră de sub băncuţă. Cobor din vestiar şi mă duc tremurând spre odăiţa fără fereastră în care îşi făcea veacul nea Petrică. Uşa era întredeschisă. Zăresc bocancii lustruiţi la locul lor pe policioară... "Ai jucat bine băiete!" sunt singurele aprecieri pe care le-am auzit în acea seară. A doua zi la şcoală până şi profesoara de chimie, zbirul Şcolii Generale nr. 14, m-a felicitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu