Mi-a plăcut să fiu copil. Ca dovadă este șervețelul pierdut în negura vremii. Șervețelul pe care scrijeleam cu pixul o revelație. Atunci, în plin banchet de după bacalaureat, sufeream pentru că mi-am dat seama că nu mai sunt copil. Așterneam pe hârtia boțită dorul de a iubi o floare, o gâza, o inimă de mamă sau basmul preferat. Înșiram în „Amintire vie...” toată nostalgia unor momente care numai puteau deveni aievea. Doar aveam 20 de ani. Mulți, ar spune unii; frumoși, zic eu. O copilărie cu foarte multe momente grele, uneori păreau fără ieșire, cu multe bucurii mărunte ce-mi ofereau satisfacții imense, o copilărie ca a nimănui altcuiva. Mi-a plăcut să fiu copil.
Mi-a plăcut să învăț. Privind acum peste umăr îmi dau seama că mi-a plăcut imens să învăț. Învățam din orice. Mă fascinau cifrele din aritmetică și ciripitul păsărelelor pe potecile de munte. Aranjam grijuliu frazele în propoziții și ofeream pase de decar pe terenurile de fotbal. Manevram eprubete în laboratoarele de chimie și torsionam epruvete în atelierele de tehnologie. Devoram bibliotecile din București și Baia Mare după care fermecam cărțile la un pocheraș în dormitorul internatului sau la magazia unității militare. Studiam fascinat geografia și istoria României după care aruncam zarurile la un barbut în spatele cinematografului sau dezlegam probleme de logică (inclusiv rebus unde peste ani am ajuns în lotul național de dezlegări). Mă integram total în libretul și muzica unei opere sau operete pe cele mai mari scene ale țării, după care mă așezam atent la masa de bridge cătând de zor greșelile partenerului la trefla de precizie. Iubeam călătoriile cu trenul, făcând de cinci ori turul țării (în primele două cazuri cu mama, apoi, ca premiu pentru că am intrat la liceu cu nota 10, pentru prima oară singur). Aș face aici o paranteză întrebând retoric „ce părinte astăzi și-ar putea lăsa copilul de 14 ani să facă turul țării singur cu trenul?”. Atunci se putea. Mi-a plăcut să învăț.
Mi-a plăcut să fiu inginer. Câștigam zeci de ore în fața planșetei alegând soluțiile optime, tratamentele termice și chimice pentru materialele cele mai adecvate marilor mele realizări tehnice: inovația „Îmbunătățirea sistemului de ungere la arborele cotit pentru autocamionul Roman”, lucrarea mea de diplomă, un fel de masterat de astăzi, la terminarea facultății (1983) și invenția din 1986 „Mașină de debitat țeavă cu cuțit rotativ”. Dacă inovația s-a regăsit în dotarea camioanelor Roman fabricate între 1984 și 1988 și mi-a fost recunoscută, invenția, chiar dacă și-a găsit aplicabilitate în unele ateliere metalice din județ (al fraților Toth de exemplu), nu mi-a fost atribuită niciodată. Pe vremea aceea cei fără carnet de partid nu prea puteau să aibă titlul de inventator. Atunci nu se putea. Horea Micu, inginerul șef al întreprinderii în care munceam (FPSUIC Tășnad) s-a oferit să cosemneze cu mine în calitate de titular dar l-am refuzat. După 1990 Constantin Bruciu, profesorul inginer responsabil pe învățământul tehnologic din cadrul Inspectoratului Școlar Județean și-a însușit proiectul meu și l-a valorificat cum a știut. Poate că e mai bine așa decât să fi rămas prăfuit în arhiva IȘJ-ului, chiar dacă nu a dat nici măcar o cafea. A dat fiul său, Dan, mai târziu, câte am putut îngurgita. Mi-a plăcut să fiu inginer.
Mi-a plăcut să predau liceenilor. Mi-a plăcut să conduc o unitate nucleară. Mi-a plăcut să fiu ziarist. Dar despre astea am să vă plictisesc cu altă ocazie. Atâtea revelații...
Opriți războaiele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu