Limfomul

     Astăzi am să vă spun o poveste. O poveste cât se poate de adevărată, o afabulație. O poveste a cărui fir dacă vreți să-l asociați cumva cu actuala stare de spirit din România n-am nimic împotivă. O poveste începută în urmă cu foarte mulți ani, peste 50, care astăzi, mai bine zis zilele trecute are un prim sfârșit pozitiv. Dacă acesta va fi și sfârșitul integral al suferinței vom vedea. Privirea mea peste umăr pornește din zilele liceului.

    Ca în orice internat din anii '70 bătaia cu perini în dormitoare era la ordinea serilor. Cum la acea vreme, liceul meu fiind doar de băieți, vă dați seama că cel puțin o dată pe săptămână fulgii de gâscă planau deasupra celor opt paturi. Într-una din aceste zvăpăieli am căzut cu spatele în calorifer. Știți voi, caloriferele acelea mari din fontă, ce se aflau în toate blocurile din România, inclusiv în internatul nostru. Din păcate rozeta cu care se potrivea intensitatea căldurii din dormitor era lipsă, așa că „pătratul” potrivit pentru o cheie de patru mi-a pătruns în spate, la vreo trei cm de șira spinării. N-a fost nimic grav.

    Cu timpul, în zona în care am avut acel mic accident a început să se strângă tot felul de mizerii pe care le eliminam ușor la fiecare duș. Până pe la 30-40 de ani am și uitat de incident, o simplă spălare îmi curăța respectiva găurică formată. După 40 de ani a început să se formeze în acea zonă o pungă în care se acumula un fel de puroi foarte urât mirositor. Fiind ascuns în pungă mirosul nu deranja decât în momentul în care Adriana, cam o dată pe săptămână, scotea substanța urât mirositoare din spatele meu.

    După o perioadă acea pungă s-a închis de la sine, dar nu mi-am dat seama că închizându-se nu mai puteam elimina materia aceea vâscoasă. Din moment ce nu era dureroasă n-am mai băgat-o în seamă până acum vreo trei luni când netam-nesam a început să doară. În nici șapte zile durerea devenise de nesuportat, așa că am rugat-o pe prietena mea Paula Mare să-mi facă un consult de specialitate. Fiind la un congres pe teme medicale undeva prin Europa, iar pentru mine situația devenise stringentă, mi-a recomandat să vorbesc cu doamna doctor Adriana Țou.

    Cu toată încrederea m-am adresat dânsei și, după un consult și niște analize mi-a spus că este vorba despre un limfom care s-a dezvoltat cam cât o nucă de dimensiune medie și ar trebui eliminat cât mai repede pentru a nu produce pagube ireparabile. După ce am programat operația pentru a doua zi dimineață m-am dus repede acasă să mă dumiresc și eu ce este acel limfom. Știți că orice bolnav devine specialist în boala sa, mai ales că fiecare corp are modul său particular de a răspunde în fața provocărilor.

    Limfomul este o tumoare (ganglion de formă sferică sau alungită) care se află pe traiectul unui nerv sau al unui vas limfatic. Limfomul meu, din fericire necanceros, s-a proptit pe traiectul unui mănunchi de nervi. Spre deosebire de lipom, care este doar un ghem din țesut adipos, limfomul este adesea malign și duce la operații complicate. Operația mea n-a durat decât vreo 35 de minute și a trebuit curățată zilnic și ajustată de încă două ori. În circa o săptămână n-am mai avut nevoie decât de câte o inspecție zilnică a ochilor scrutători ai Adrianei mele de acasă. Cam în două luni au dispărut complet urmele cicatricii de pe spatele meu chiar dacă vârsta mea e destul de frumoasă.

    Nu trec peste momentul operației pentru că acolo de fapt este chintesența acesui articol, acestei paralele dintre faptul divers și faptul critic. Cu toate că am fost anesteziat că nici nu mi-am dat seama când s-a făcut incizia, atunci când limfomul a început să fie îndepărtat felie cu felie durerea era imensă, aproape insuportabilă. Chiar i-am spus doamnei Țou că așa durere n-am avut în viața mea, nici măcar atunci când mă bătea mama cu joarda că veneam târziu de la joacă. Alte vremuri, alte moduri de a face educație. Cu toate acestea am mers la toate programările ulterioare pentru ajustări, momente în care durerea era aceeași. Astăzi sunt bine, sănătos.

    Mulțumesc pe această cale și doamnei doctor dar și mie că nu am dat bir cu fugiții după primele momente ce pe atunci le consideram de nesuportat. Tocmai de aceea vă atrag atenția că dacă cumva faceți vreo comparație între situația noastră socială de acum și pățaniile mele din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, concluzia ar fi: suferim acum pentru a ne fi bine mai târziu, nouă și urmașilor noștri.

    Opriți războiul!