Capricii ca pricini

   Așa, la o clacă, se aude adesea că toate relele din lume pleacă de la pofte sau de la mofturi. Adică din capricii. Că-i vorba de război (toană) sau pandemie (dambla), că-i vorba de drog (fantezie) sau ură (fandoseală), că se referă la corupție (naz) sau simple greșeli (chef), că-i terorism (bâzdâc) sau minciună (fiță), ori de-i altă năpastă ce pică pe capul omului, toate-s capricii.

  Toate-s dorințe extravagante și exagerate ce se manifestă cu încăpățânare. Ca orice capriciu pleacă din mintea unui om. Insist. A unui om. Nu a unui grup de oameni. Nu este produsul unei echipe. Echipa are în general un lider. Dacă acel lider are ultimul cuvânt, echipa nu mai este echipă, ci ceată. O ceată aflată la dispoziția căpeteniei care nu are rolul decât de a-i pune în fapt capriciile.

   Ca orice capriciu scopul impus de lider (citește tiran) își pierde importanța în timp, dar răul odată pornit se rostogolește implacabil asupra țintei inițiale. Țintă care, la rândul ei, își sporește volumul de la o secundă la alta. Nu-i greu să vă dați seama că acum am în vizor războiul din proximitate, dar e valabil și pentru aproape toate celelalte nenorociri.

   Ce n-ar fi dat Putin să nu pornească această prăpădenie asupra semenilor săi? E prea târziu acum. Orgoliile personale, cele de tabără și cele de țară sunt prea puternice pentru a spune „stop!”. Urât ar fi ca lehamitea să-l îndobitocească într-atât încât presiunea interioară și presiunile exterioare (din partea dumei, a susținătorilor, a dușmanilor...) să-l determine la gesturi extreme, suicidare. Doar că nu s-ar duce singur!

   Terorismul are la bază tot unul sau mai multe capricii. De cele mai multe ori pe teme religioase, dar nu numai. Orgoliile, banii, idolatria stau la baza acestor capricii maligne. Se spune că libertatea ta este sfântă atâta timp cât nu se atinge de libertatea altuia. Terorismul este pe dos. Își atinge scopul doar dacă creează oroare, tragedii și suferință.

   Cu drogurile este altă poveste dar pleacă tot de la capricii. De la „doar un pic nu strică” la „am nevoie stringentă” nu e decât un moft al voinței. Toți cred că au puterea să renunțe. Nu e chiar așa. Gândiți-vă doar câți încearcă să renunțe la fumat și nu reușesc. Caută tot felul de metode fără a recurge la propria voință. Nu suntem stăpâni asupra propriului corp dacă nu renunțăm la capricii. Nu avem puterea să ne alegem acțiunile în funcție de necesitățile reale, raționale.

   Suntem ca o pană desprinsă de pe o pasăre în zbor și care coboară, așternându-se pe pământ. Căderea poate fi de la o înălțime mai mare (viașă mai lungă) sau mai mică. Pasărea poate fi vultur (putere), porumbel (concordie), vrabie sau colibri (artă, sport). Pana poate fi mai ușoară (huzur) sau mai grea (pasiune). Pământul poate fi mocirlos, pietros, prietenos sau chiar un ocean. Totul depinde de capricii.

   Capriciile despre care am vorbit mai sus, după cum reiese, nu prea pot fi controlate. Dar ce facem cu corupția. Pricina pentru care apare este tot capriciul. Acest efect poate fi destrămat? De noi depinde. De fiecare dintre noi. Și de cel care îl aplică (donator sau receptor) și de cel năpăstuit. Bineînțeles că nu poate fi eradicat. E, pe undeva, în firea omului. Dar cantitatea de corupție poate fi mult subțiată. Cu sau fără presiune.

   Și așa am ajuns din nou la politică. Acest rău nenecesar dar impus de societate poate fi tratat doar ca un capriciu? Greu, dar nu imposibil. Până politica nu se va robotiza, până legile nu vor fi făcute de mașini controlate de inteligență neîntinată, ne rămâne doar să acționăm în vederea umanizării oamenilor politici. E greu?

   Opriți războiul!