Oare

   Ce-o fi „oare”? De-i adverb îi o întărire a unei întrebări. De-i substantiv e o pasăre. Nu o pasăre anume ci orice pasăre. De fapt e o pronunție mai de la țară a mai literarului „ouătoare”. Rebusiștii știu chestia asta.

   Privirea mea peste umăr de săptămâna aceasta lasă deoparte sensul avicol al cuvântului și se întreabă mai mult încotro ne îndreptăm. Încotro ne trimite timpul? Un șugubăț ar răspunde:„înainte, că-nainte era mai bine!”. „Tot înainte!” era și deviza celor cu cravată roșie. Adică a celor care la Casa Pionierilor învățau să coase, să fotografieze, să deseneze, să repare, să ajute, să îndrăgească... Activități prin care în călătoria mea am trecut și eu. Nu țin minte ca vreodată, vreo educatoare sau profesor îndrumător să ne fi adresat cuvinte despre socialism, partid, comunism sau dușmanul capitalist. Totul se învârtea în jurul unei copilării cât mai fericite. Oare Casa Pionierilor a avut vreodată poarta încuiată?

   Pun întrebarea asta pentru că deunăzi mă plimbam cu nepoțica mea de trei anișori prin cartier. La un moment dat ea vede un loc de joacă pentru copii cu tobogane, hinte, labirinturi, leagăne și alte născociri care să aducă bucurie copiilor. Dorința ei de a se juca ne-a făcut să dăm ocol unui gard de vreo 180cm înălțime. Cele câteva porți și portițe erau toate închise cu lacăte, iar gardul era atât de bine zăbrelit că nici piciorul nu trecea prin el. Dincolo de gard, în jurul clădirii unei grădinițe moderne din ziua de azi, vreo 15 - 20 de copii de diferite vârste (între 2 și 12 ani) se jucau de mama focului tot felul de jocuri interesante. Unii jucau chiar și fotbal.

   Oare cum au intrat? Simplu. Au sărit gardul. Adică toți s-au expus unor posibile accidentări pentru că fiecare zăbrea a gardului se termina cu o țepușă către cer. Ochii întrebători și plini de rugăminți ai Victoriei, nepoțica mea, m-au făcut să uit că mă apropii de 70 de ani și că ustensila aia care îți arată cât dre gras ești tot trece la trei cifre. Am sărit și eu gardul, după care iubita mea Adriana mi-a dat-o peste gard pe Victoria și pe patrupedul Jimmy.

   Chiar dacă noi eram cei înconjurați de un gard urâcios, cei de dincolo de gard erau prizonieri. Adriana și toate celelalte fețișoare care priveau la noi cu nesaț erau private de libertate. Libertatea de a se juca. Aici în lumea bucuriei și a trăznăilor în care mă aflam totul era perfect. Vreo două-trei mămici cu copii până în patru ani se aflau și ele în lumea copiilor. Se vorbea în toate limbile, dar mai ales în cea a bucuriei.

   A venit și ora plecării. Prin aceeași metodă i-am trimis pe Jimmy și Victoria în brațele deschise ale Adrianei după care am sărit și eu gardul. De data asta cu mai puțin noroc. Greutatea corpului a apăsat prea tare pe calcaneu și cred  că mi l-am fisurat. Nu prea pot călca pe călcâi. De nu-mi trece cu comprese ce-o să fac?

   Oare nu știți vreun ortoped?

   Opriți războiul!