Cu buzele umflate

     Uitându-mă adânc peste umeri mi-aduc aminte de bunița. Îi spuneam bunița dar de fapt era străbunica. Într-o discuție cu mamaia (de fapt bunica) îi spunea că Leana lu' Chiriloaie a rămas cu ața de la mămăligă. N-am prea înțeles atunci ce vroia să spună. Abia peste vreo doi ani m-am dumirit. Într-o vară, când ne-am strâns la Cuza Vodă, un sat din nordul Moldovei, vreo șapte cârlani de-ai lui Scarlat am venit de-acasă. Cum care Scarlat? Vasile. Ăl de s-antors făr-un picior de la Cotul Donului. Ăla pe care l-a blagoslovit Dumnezeu cu șase feciori și șase fătuci. Amu are o groază de cârlani (nepoți) chiar dacă o dat ortu' popii.

    Așadar ne-am așezat cu toții pe jos, în tindă, în jurul unui fund mare de lemn pe care mamaia a răsturnat dintr-un ceaun o pastă galbenă, vâscoasă. Dintr-un șiștar ne-a turnat în ulcele lichidul alb, spumos, cu miros pe care nările mele avide de mult nu l-au mai simțit. Apoi, după sfântul „Tatăl nostru”, bunița cu sfoara dinainte petrecută pe sub mămăliga încă aburindă, o tăiat bucata în opt. Noi, cârlanii, ne-am și băgat mânuțele fiecare într-un boț de mămăligă, mamaia a luat și ea ce a mai rămas. Atunci, bunicul (în realitate străbunicul), răzimat în tocul ușii pe prag, cu pipa-n gură, râse șugubăț și-i zise bunicii: „Ai rămas iar cu ața mămăligii”.

    Abia atunci am înțeles ce înseamnă să rămâi cu ața mămăligii. Adică să rămâi cu buzele umflate. Azi dacă spui că ai rămas cu buzele umflate riști să se înțeleagă că le-ai umplut cu botox. Altă anomalie. De fapt botoxul este o toxină botulinică. Ca orice toxină este otrăvitoare. În mod real buzele se umflă cu acid hialuronic, o sustanță vâscoasă, amorfă și transparentă. Complicat, nu? Pe deasubra buzele astfel (mal)tratate sunt și urâte. Pfui!

    A rămâne cu buzele umflate înseamnă de fapt a rămâne păcălit datorită propriilor acțiuni. Adică păgubaș. Atunci când acțiunile tale se îndreaptă tocmai împotriva celor în slujba cărora ar trebui să fii, a rămâne păgubaș e o pedeapsă de la Dumnezeu. Până la Domnul nostru hai să ne pedepsim noi păcălicii noștri. Să-i depistăm și să-i pedepsim. Dintre păcălici cei mai greu de depistat sunt cei din politică. Cel ce fură azi un ou și mâine un bou sunt mai ușor de prins. Pe parcurs, pe undeva... tot sunt prinși. Și închiși. Ce ne facem cu cei ce fură cirezi întregi? Da' cu cei ce ne fură economia țării? Până mai deunăzi nici depistați nu se dădeau prinși. Erau oblăduiți de mantia politică. Salutăm înlăturarea acestei mantii politici. Dar nu e suficient.

    Chestia aia cu „hoțul neprins e negustor cinstit” e monstrul din ograda României. Nu numai a țării noastre, dar la noi parcă e mai abitir decât oriunde. Cum dom'ne? Știi că-i hoț dar dacă nu l-ai prins asupra faptului e egal cu tine. Chiar dacă îți mănânca mâncarea pentru care ai trudit tu, îți poartă hainele a căror etichetă tu ai dat-o jos sau se urcă pe piedestalul pe care tu meriți să tronezi, nu poți să-l demaști pentru că nu l-ai prins când ți-a devastat cămara, dulapul sau conștiința. Sau mai rău. Știi că-i hoț și te pui în slujba lui. Că-i șiret și că vrei să fii și tu ca el.

    Mai avem câteva vorbe din astea introduse silnic în limbajul popular ca și cum ar veni din înțelepciunea unui codex. Zicea Lena Birtoc mai ieri, într-o emisiune „Incursiune în cotidian”, de „capul plecat sabia nu-l taie”. Poate doar capul „plecat” de-acasă (nebunul, lipsitul de rațiune), așa cum au gândit strămoșii noștri când au scos voroava, nu-i bine a-l tăia. Azi pare o pledoarie pentru a te lăsa umilit. Mai am un dinte și pentru iertăciunea de la împărtășanie. Mai ales cea repetată la nesfârșit, dar despre asta cu altă ocazie.

    Până nu „umflăm” toți păcălicii rămânem noi cu buzele umflate. Rămânem doar cu privirile peste umăr la viața simplă de altă dată și la prezentul contradictoriu. Despre viitor doar gânduri negre dacă suntem letargici!

    Opriți războiul!