Tomnatic. Am fost recent la Tomnatic. Tomnatic de Bihor. Un sat de munte împrăștiat pe dealuri și păduri din Apuseni. Administrativ aparține de comuna Vadul Crișului dar dacă vă poartă pașii sau roțile prin zonă vă veți da seama că de fapt el aparține de sufletul omului. De gândurile și trăirile lui. De nuanțele și parametrii fiecăruia dintre noi.
Privind peste umăr îmi dau seama că timpul a înlocuit piatra cu pădurea din pactul meu cu natura. Piscurile au rămas doar pentru linia orizontului. Doar poala cerului mai urcă pieptiș sau coboară tumultos. Acum frunza și rădăcina sunt cele care mai suportă judecata mea strâmbă sau dreaptă, definită de gradul de melancolie sau de răzvrătire al trupului.
Pădurea, în funcție de modul de a o percepe, poate fi înfricoșătoare, răcoritoare, senzuală, inspiratoare sau banală. Sigur că nu sunt toate epitetele cu care poate fi asociată. Am ales doar pe cele pe care le-am experimentat. Fiecare dintre voi poate a atras sau a respins alte calificative, mai umbroase sau mai poetice, în concordanță cu slobozenia de care este capabil. Frica, iubirea, mirarea, grija, uluirea, blândețea, credința sau vrajba sunt stări afective care, în doze personalizate, trăiesc prin tine atunci când pătrunzi pe propriile-ți cărări umblate sau neumblate, în misterioasa pădure.
De fapt viața e o pădure. Mai mare sau mai mică. Mai trainică sau mai răsfirată. Mai rotundă sau mai butucănoasă. În mijlocul ei ești când în siguranță, când în primejdie. Fiecare poeniță poate fi o oază de fericire sau o mreajă pentru pierderea libertății. Fiecare hățiș poate fi o cale de a-ți atinge mai iute țelul sau, din contră, de a te afunda în nebunia dependenței.
Sunt un om curios. Foarte curios. De aceea am și citit mult în tinerețe. Mult și variat. Foarte variat. În sensul că atunci când un subiect mă plictisea nu-l dădeam deoparte. Îl pătrundeam până la capăt să-i caut motivația, să-i înțeleg nonsensul (sâc!). Această curiozitate a avut și ea limitele ei. Limite pe care conștient sau subliminal le-am depășit sau nu în funcție de gradul de periculozitate. Ce vreau să spun? Am fumat vreo douăzeci de ani dar când mi-am dat seama că pericolele din jurul tutnului nu sunt vorbe în vânt m-am oprit. Pneumologul meu spune că prea târziu. Cred că exagerează chiar dacă tusea mea sezonală îi dă dreptate. Am băut uneori chiar exagerat (ex: odorul meu de doar șase luni s-a stins în '84 din cauza unui sistem medical defect) dar am știut să mă și opresc atunci când perspectiva dependenței bătea insistent la poartă. Prin propria-mi voință nu am pus alcool în gură timp de un an, 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2000, iar apoi, pentru că nu eram mulțumit de efect, timp de 8 ani, 29 februarie 2008 - 28 februarie 2016.
V-am spus aceste lucruri nu neaparat dintr-un fel de narcisism ci pentru luare aminte. Niciodată nu am consumat droguri. Cu toate că ocazii au fost le-am refuzat cu fermitate și cu argumente. Dependența de droguri nu mai ține de tăria ta de a te opune. Fără ajutor medical și tratament îndelungat nu poți scăpa de ea. Și așa rămân sechele. Normalitatea, familia, viața socială, bunăstarea sunt noțiuni care dispar din cotidianul tău. Rămâne doar o grijă permanentă (inconștientă dar cu aplicație) a zilei de mâine.
Pădurea drogurilor este una înfricoșătoare. Poate societatea mileniului trei să eradicheze acest flagel? Mă tem că nu. Cât timp cei care profită de această teroare neagră se pot baza pe nivelul extrem de ridicat de coruptibilitate din organele legislative ale țării noastre și ale celorlalte țări participante la festin acest lucru este imposibil. Acțiunile de mântuială și de suprafață cu care suntem anesteziați nu sunt decât reglări de conturi în cadrul cartelurilor sau între carteluri.
- Dați-mi un țap ispășitor! - strigă coruptul.
- Ia-ți de pe raftul cu tinichele! - răspunde ecoul.
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu