Cei mai "vechi" știu ca țigările Bucegi nu au avut niciodată filtru. Erau o varianta bădărănească a Carpațiului. Filtrul de care vă vorbesc este un melanj sinistru format din ligamentele aproape neputincioase ale genunchilor, titanul din antebrațul drept, timpul insuficient intre dorință și datorie și norii umezi la limita steluțelor de nea. Bucegiul de care vă vorbesc sunt cei ultra bătătoriți de pantofarii bucureșteni (cei drept nu toți vin cu umbrele, tocuri și poșete). De fapt nu chiar de acei Bucegi. Vorbeam de versantul nordic, versantul în care mai poți manca mure (bine, nu în aprilie) din același rug cu ursul, versantul în care mai poți confunda puii de prepeliță cu conuri de brad căzute (mi s-a întâmplat acum vreo 4-5 ani și când și-au dat seama că sunt descoperiți au început sa mișune care-ncotro, iar mama lor se prefăcea că este rănită și mă atrăgea afară din luminiș, într-o zonă plină de urzici tropicale; bineînțeles că am asistat fascinat la aceasta piesa de teatru de o naturalețe dezarmantă), versantul unde poienele mai păstrează boncănirile cerbilor în rutul ancestral și piatra nu-i udată decât de sfânta natură și transpirația drumețului (flacoanele cu Scandia și Coca-Cola hodinesc trufaș doar pe versantul prahovean).
Mă aflam deci dincolo de Moeciu de Sus și priveam peste plumbul pogorât de pe crestele pe care nu numai că le bănuiam, ci le și știam că ascund o teleagă de povești cu el și ea, cu el sau ea, cu ei și ele, povești care uneori nu s-au încheiat tocmai bine, dar care se spun doar seara, în jurul unui foc în care se mai scurg picături de undelemn de pe câte o țepușa sau mai pocnește câte un cartof în jăratic.
M-am așezat simplu la masa unei pensiuni cu gazda primitoare, chiar dacă grătarul îl făcuseră din carnea adusă de noi. Obolul gazdei a fost halca de miel proaspăt aburindă și cartofii cu unt și ou cum numai dincolo de Cheile Grădiștei poți afla. Graiul se deșira anevoie la început, dar țuica fiartă o singura data (pălinca mea fusese mirosită și dezavuată de gazdă) și floricelele de porumb crocante au făcut puțina larmă în casa omului si a rupt zăgazul preacuviinței. După "Cristos a-nviat!" si "Cât mai costă o cameră?" s-a trecut cătinel spre "lupul jigărit ce n-a putut doborî un cârlan și s-a speriat când a apărut berbecul" sau "aventura lui Cristea din dimineața acelui an (n.a. - Emil Cristea, un foarte cunoscut om de munte ce-a străbătut aproape toate cărăruile marcate și nemarcate și care a lăsat în urma lui o adevărată bibliografie, bună si pentru amatorul de lecturi cât și pentru orientarea omului cu rucsacul pe umeri, și care pe 5 ianuarie s-a încumetat sa urce în Leaota)".
Am povestit și eu, chiar dacă nu mi-am muiat mustața decât în lapte proaspăt, de drumul parcurs tocmai în acea zi într-un ARO, pe latura cealaltă a Moeciului de Jos, către satul Peștera unde cumnata mea văzuse lumina zilei. Mi-a arătat satul cu bucurie și ascunsa mândrie, chiar dacă în cârciuma din vârful unei culmi era liniște, iar casa ce i-a fost leagăn ei, maică-si, bunică-si și cine știe câti încă de "-si" se afla aproape de a fi una cu pământul. Călcând cu grijă am lăsat-o asa cum am găsit-o, între căcăstoarea distrusă de vânt și rafale de zăpadă si grajdurile și ele dărăpănate. Le-am zis cum m-am așezat pe piatra unui foc stins, cu fața spre sud-est, cătând fără nici un sorț de izbândă crestele Bucegilor de nord. Se vedea Moeciu, se vedea cantonul Băngăleasa, zăream si valea Bărbulețul, vedeam până și poiana Guțanu, dar vârful Bucșa nicicum . Mâncat de pâcla ce aducea mai degrabă omăt decât ploaie, "Bătranu" străjuia ținutul de piatră ce ducea spre Bucșoiu si mai departe spre Omu cu baba sa. Apropo! Știați că și sus pe Omu e o babă? Acolo la 2507m altitudine am cules prima floare de colt cu mâna mea. Aveam vreo paișpe ani...
Mă scuturasem si mă întorsesem cu fața spre nord-vest să nu mai trăiesc în trecut. Doar nu sunt încă terminat. Privirea îmi căzuse pe un alt nor. Mai spre cenușă decât cel plumburiu. Ascundea alte povești, alte stânci, alte poteci, alte trăiri... Acolo era Craiu (n.a. - Munții Piatra Craiului). Simțeam peștera Dâmbovicioara după linia culmii dinspre vest, vedeam pădurea ce se întindea pe brâne si văioage până la refugiul Grind. Miroseam cetina ce ducea prin Cheile Zănoagei până la izbucul lui Botorog (unii ii spun fântâna lui Botoroagă) și mai departe în răzvrătitul Zărnești. Câte minute, ore, zile, săptămâni în șir de sălbăticie si independența nu mi-au dat acele plaiuri in timpul școlii (de la generală pana la terminarea facultății)? Acolo nu exista nici Ceaușescu, nici Brejnev, dar nici Nixon și-ai lui. Iar răboj... Of!
Spre seară, m-am îndreptat spre Hălchiu la casa soacră-mi, neuitând să-mi vizitez in treacăt, la Râșnov, un vechi coleg de generală, de nebunii, de adolescență si de emoții. Ne-am uitat în jurul nostru. El căsătorit, eu la fel; el tată, eu tată; el socru, eu socru; el bunic, eu nu. O veni și timpul ăla!
Actualizare! Între timp am trei nepoței superbi: Gruiță jr. jr., Cătălina și Victoria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu