Mielu alb

    Suntem în Postul Mare, în Postul Paștelui, dar nu am vrut prin titlul de mai sus să dau o tentă liturgică privirii mele peste umăr din această săptămână. Nici o nuanță mercantilă. Vreau mai mult să mă scald între blândețe și inocență, între inimă și cap. Să nu blamez Miorița ancestrală, dar nici să întreb nătâng „Un' te duci tu, mielule?”

    Vreau să prind aripa aceea din bătaia vântului, care calcă șuvoiul de aer plasând inteligent coada, astfel încât vremea și vremurile să-mi îndrepte voința spre țelul meu, nu spre ceva aleatoriu. Vreau ca ideea să meargă în pas cu fapta. Oricare din ele dacă ar devansa-o pe cealaltă ar perturba înfăptuirea. Ar putea deveni o speranță deșartă dacă ideea și-ar depăși partenera sau un eșec lamentabil dacă faptuiești pe negândite.

   Pe strada Lungă din Brașov, aproape de Casa Armatei, era un local cu numele „Mielu Alb”. Mă tot gândeam în copilăria mea de ce a dat acest nume unei crâșme. În altă parte a localității de sub Tâmpa era „Ceasu Rău”, tot o crâșmă, dar toponimia vremurilor a interzis oficializarea numelui, așa că a rămas doar în graiul popular. Și la noi, aici în Satu Mare este un local cu nume păstoresc.

   Apropo de baladă! Dincolo de Carpați, în cea mai mare măsură și mai ales în perioada posbelică, termenul ungurean se confunda cu ungur. De fapt ungurean înseamnă ardelean. Ardelean sadea, indiferent dacă era român, ungur, sas, șvab, țigan, rutean sau tăut. Mai aprofundat, dar și pierdut în negura timpului și pașii transhumanței, ungurean se referă la păstorul din Țara Ardealului plecat peste munți în Oltenia și Moldova.

   Se simte în aerul local, mai ales aici la noi în municipiu, o înăsprire a relațiilor dintre ungureni. Că unu-i mai cea, că altu-i mai hăis... Păcatul pare să fie alimentat, inconștient mi-ar place să cred, tocmai de la cei în care ar trebui să avem mai mare încredere. Tocmai ei, în acțiunile lor ulterioare ar trebui să dea dovadă că gândesc ardelenește. Că nu au intenția de a suci niște minți în formare. Că nu doresc să răscolească faptele rele a celor puțini, ci să scoată în evidență dorința de unire a celor mai mulți, indiferent de etnie, religie...

   Se spune că dacă atingi blănița sau boticul unui miel alb devii mai comprehensiv, mai aproape de cel de departe și mai empatic pentru cel de aproape. Prin Regat circulă zvonul că vei fi mai norocos. Eu cred că doar dacă te gândești la delicatețea, la fragilitatea și la inocența mielului, fie el și alb, ești mai bun.

   Câteva cuvinte de încurajare pentru noi toți nu strică. Mai ales că în ultimul timp omul de rând a început să învețe să nu mai accepte, ca un miel la tăiere (na! c-am zis-o!), vicisitudinile vieții. Că-s de ordin climatic, că ne afectează sănătatea, că vin din beția puterii sau din măreția prostiei, din orice parte ar veni răul, omul a învățat că nu trebuie să se-nfurie ci să caute soluții. Soluții pașnice, dar ferme. Soluții care să arate politicienilor că nu stânga sau dreapta, pe care ei oricum nu le respectă, sunt căi de urmat, ci un melanj care să creeze bunăstare. Bunăstarea nu vine din donații ci din dezvoltare, iar pentru dezvoltare trebuie să muncești nu să aștepți!

   Pe joi!