Eu, Popescu

   Nimeni nu s-a gândit vreodată că Băsescu nu a fost informator. Era imposibil din poziția sa de căpitan de vas să nu i se fi trasat sarcini concrete în acest sens. Avea dreptul să aleagă dacă dorește să-și facă meseria pe care o iubește (cea de căpitan de vas) sau nu. Nu cred că a semna un act prin care admiți că devii informator înseamnă că și ești un om de nimic.

   Nu știu dacă Băsescu a dat în vileag sau nu vreun coleg pentru sentimente sau acțiuni împotriva comunismului, dar cel mai probabil că ar fi „turnat” pe cel care avea sentimente sau a acționat împotriva României? Este o poziție delicată și necesar de elucidat. Băsescu a turnat? Dacă a turnat, a turnat trădători ai comunismului sau ai patriei. E drept că pe acea vreme pentru mulți interesele comunismului se suprapuneau peste interesele românismului dar, pentru cei în al căror cap circumvoluțiunile erau mai sinuoase și nu prea netede, se poate trage o linie de distincție.

   Auzi, cică Popov. Eu am fost Popescu. Da. Și eu am semnat o hârtie din aia în care mi se cerea să derscriu acțiunile unor colegi de muncă. Ba chiar mă angajasem să trimit săptămânal sau lunar (nu mai țin bine minte) un raport în care să descriu ce mi se pare suspect la colegii mei. Mai ales cei maghiari. Vreo șase luni nu am trimis nimic și m-au chemat la sediu.

   Hai totuși să vă spun toată tărășenia cum am ajuns (cică) informator. Prin 1986 într-un apartament de la etajul doi al unui bloc din Tășnad se juca poker. Nu prea era legal. Eram vreo șase dar numai patru jucam. Era pălincă și coniac la discreție. Eu beam doar bere. Nu erau sume mari, dar nici mici pentru acea vreme. După vreo șase ore de joc, unul mai „slab pregătit”, pe care-l citeai de cum punea mâna pe cărți, a rămas fără bani. Mai precis fără vreun sfert din salariu.

   Nici una nici alta s-a sculat roșu de furie și ne-a amenințat că dacă nu-i dăm banii înapoi anunță miliția. Mai cu frumosul, mai cu îmbrânceli, doi dintre cei de la masă l-au făcut să plece. Pot garanta că s-a jucat cinstit. N-am participat niciodată la partide măsluite. Îmi plăcea jocul ca atare. Faptul că îți solicita memoria, comportamentul, intuiția și capacitatea de a pătrunde în tainițele altuia mă fascina încă din liceu. Prin facultate mă apucasem de bridge, un joc legal și mai complex decât pokerul, dar la Tășnad nu știa nimeni bridge așa că mai jucam câte un poker. Astăzi pokerul nu numai că este legal, ci unii îl consideră chiar un  sport. Poate chiar este un sport.

   În dimineața zilei următoare, era duminică, pe la ora 9, îmi bate la ușă un milițian pe care îl cunoșteam. Era îmbrăcat civil. De fapt în Tășnad toată lumea cunoștea pe toată lumea. Îmi zice să vin cu el. Pe drum, glumind despre una alta, ne trezim în fața sediului miliției. Lasă glumele de-o parte și mă invită serios înăuntru. Mă pune să aștept într-o cameră în care erau doar două scaune sculptate și o masă din lemn greu. Dpă vreo 10-15 minute se deschide ușa, mă salută un locotenent major, soțul unei colege de la fabrică, după care se închide la loc. După alt sfert de oră însuși comandantul miliției din Tășnad de la acea vreme, pătrunde în camera cu vreo trei-patru file scrise și cu alte trei-patru albe.

   Discuția a pornit abrupt și mi s-a pus în vedere că știu despre partida mea de poker, mărturie fiind cele trei-patru coli scrise, și  că dacă nu devin informator al lor risc să plătesc o amendă usturătoare sau poate chiar să fiu închis. A plecat și mi-a zis că atunci când se întoarce să iau o decizie. Nu neaparat de frică, dar mi-am zis că să te pui rău cu ei nu prea este bine, mai ales că acasă aveam trei copii și o soție fermecătoare. Când s-a întors înapoi era deja scrisă și semnată declarația mea de proaspăt informator și îmi alesesem nume de cod Popescu, nume care după cum spunea el, numai noi doi îl știm.

   După cele șase luni în care nu am trimis nici un raport sunt chemat, de data asta de la serviciu, pentru a ridica un colet de la poștă. Pe naiba! M-au chemat tot la miliție. Le-am spus că îmi pare rău că nu am aflat nimic dubios, că toți sunt bine și că în birou se vorbește numai maghiara și eu nu știu limba. S-a cam mirat „colegul” că nu spun nimic, mai ales că din birou fugise un coleg în Ungaria, iar dintre muncitori alți doi părăsiseră țara.

   A fost ultima oară când m-au contactat pe această temă. Am rămas în relații bune chiar dacă nu le-am spus nimic. Fiți convinși că dacă ar fi fost cineva care să facă rău țării fie el român, țigan, maghiar sau milițian aș fi trimis un raport, chiar documentat, dar pentru că un coleg (Feri, pentru cei care își mai aduc aminte) își caută libertatea nu mă puteam înjosi. Nici măcar nu mi-am pus problema. Nu a fost o decizie. A fost mersul lucrurilor pe calea cea corectă.

   Cam așa s-a terminat povestea mea de informator. Peste vreo trei ani, în cireșarul lui '89 m-au făcut comunist. Așa, de azi pe mâine. Seara m-au anunțat și a doua zi dimineață la ora 5,30 fix am depus jurământul. Ce se întâmplase? Trebuia să vină un control de la București în fabrica noastră și în calitate de Șef al Unității Nucleare (funcție pe care o dețineam de vreo doi ani jumate) trebuia să fiu musai cu carnet de partid. Ori n-au știut, ori n-au vrut, e treaba lor. Eu nu mi-am mai dorit, dar... Pe la începutul facultății (1977) am vrut să devin membru de partid dar nu m-au primit. Aveam un dosar de libertin încă din armată și instrucțiunile erau să nu-i deranjez. Asta am aflat mai târziu, când mi-am dat seama câ între ideologie și practică este o prăpastie imensă.

   Hai Rapidu'! Că tot echipă muncitorească e. Ce dacă-s inginer!?