Addenda corrige la pensii

     Cam larg titlul. Prea cuprinzător. Despre prea multe aș putea să scriu având ca titlu „completări și corecturi”. Am să mă limitez să fac doar câteva considerente despre pensie. Așa, după capul meu. Diverse institute de cercetare credibile din întreaga lume au stabilit că după o anumită vârstă (cam toate oscilând între 62 și 66 de ani pentru bărbați și între 60 și 64 de ani pentru femei) randamentul individual la locul de muncă scade destul de vizibil. Se spune că senectutea e o virtute. Nu e chiar așa.

    Este adevărat că la bătrânețe ai mai multă experiență de viață, ai mai multă toleranță și mai multă răbdare. Dar asta nu compensează atenuarea forței fizice, a celei de concentrare, a reflexelor sau a capacității de memorare. Nu mă refer aici la persoanele bolnave. Bolnav poți fi și tânăr fiind (na, cam scos-o!). Mă refer la evoluția generală și normală a omului. Că sunt și excepții este altceva.

    Bineînțeles că asupra capacității de muncă a oamenilor trecuți de vârsta pensionării (peste 60 de ani) mai acționează și alți parametri decât evoluția naturală. Locul de muncă (aici includ pe lângă specificul locului de muincă și adaptarea la locul de muncă și pasiunea pentru locul de muncă), familia, nevoia de refulare (trecere a dorințelor din conștient în subconștient), speranța de viață... sunt motive care pot sau nu pot fi înțelese de cei mai tineri.

    Cam asta ar explica nevoia statului de a recompensa pe cei care vreme de mulți ani au contribuit prin muncă la bunăstarea sa. A sa, adică a statului. Mai ales că în toată această perioadă omul normal, apt de muncă, și-a plătit toate birurile către stat, inclusiv acea mică dare pentru bătrâneți liniștite. Ale altora nu a lui. Cam asta înțeleg eu prin pensie. Repet aici. Nu m-am referit absolut deloc la pensiile de boală. Acesta este un alt capitol pe care cu siguranță nu-l voi aborda.

    În schimb am să încerc să atrag atenția asupra celor care, chiar dacă au ajuns la vârsta de pensionare (în România este de peste 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei), doresc să mai muncească. Aici nu ar trebui să se facă diferențe între cei care muncesc la stat sau la privat. Chintesența este să fie plătit după capacitatea sa de muncă nu după fosta sa capacitate de muncă. Patronul știe asta și procedează în consecință (știu asta de pe propria-mi piele), la stat în schimb nu sunt regulamente în acest sens și de aceea se produc abuzuri pe bază de prietenii și cumetrii sau concurență și dușmănii.

    În altă privire peste umăr, adică între alte gânduri expuse pe această pagină de ziar, am atras atenția că legile, nu numai în România, au început să dea mai multe drepturi celor care tocmai le încalcă decât celor care nu au pășit niciodată pe treptele unui tribunal. Și asta nu e bine! Nu numai că nu e bine, dar întoarce lumea pe dos. Te face să te gândești încă de tânăr dacă nu-i mai bine să fii infractor. Încă mai este timp să se revină la normalitate. Dar pentru asta este nevoie de voință. Nu de voință politică pentru că asta, voința politică, este doar un eufemism (adică ceva între jignire a intelectului și obscenitate). Este nevoie de o voință individuală transformată într-o voință de grup și implementată într-o voință generală a poporului și mai apoi a popoarelor. Probabil că s-au născut deja cei ce vor putea îndeplini aceste năzuințe pentru redresarea (dacă nu chiar salvarea) universului uman și când zic uman nu mă refer la umanitate ci la empatia față de umanitate.

    Corolară la cele expuse în paragraful precedent este tema pensiilor speciale. Nu are rost să mai amintesc aici de nerușinarea pe care o dezvoltă și chiar o legiferează cei cu pensii speciale, cei cu pensionări atunci când țara are mai multă nevoie de ei sau cei care, cu toate că sunt apți, nu fac nimic pe banii statului. Aici vorbesc și de cei cu locuri de muncă și de cei fără locuri de muncă. Adică și de cei cu „solitaire” și de cei cu cinzeaca pe caiet. Apropo! Știați că o cinzeacă are cam 160 de mililitri?

    Opriți războiul!