„Dulce ca mierea e glonțul patriei”

    Interesant și incitant titlu. L-am ales din cotloanele memoriei. De fapt nu-mi aparține. E al lui Petru Popescu. Cei mai tineri poate nici nu au auzit de acel Petru Popescu. Chiar îi îndemn să caute prin librării și anticariate acest titlu. Vor descoperi niște adevăruri pe care criticii și politologii de azi le nuanțează în fel și chip vorbind despre vremurile de până în 1970, mai precis înainte de minirevoluția culturală din 1971 care a șters pe jos cu numeroase opere culturale și oameni de cultură ai vremii. De fapt și Petru Popescu a emigrat în SUA după acel an fatidic 1971. Recent am avut surpriza ca și contemporani cu el (Augustin Buzura cu „Orgolii”-le sale de exemplu, sosit deceniul trecut prin Satu Mare, nu prea știa despre cine vorbesc când l-am pomenit la o lansare de carte) să nu-și mai aducă aminte de acel Petru Popescu. Acum este scriitor, scenarist și regizor de film american.

    Nu pot să-l uit. N-am cum să-l uit. Eram soldat TR la UM 01300 în Baia Mare când mi-a picat romanul în mână (1976-77). Normal era retras de pe piață încă din 1974, dar prin cotloanele bibliotecii din unitatea militară am văzut acest titlu și m-a atras ca un magnet. Am citit în acele pagini propriile-mi trăiri. Am retrăit propriile-mi pagini din viață. Cele curente, de zi cu zi. M-au făcut să înțeleg diferența dintre ordin și indicație. Diferența dintre judecată și tradiție militară. Diferența dintre a putea și a face. M-au făcut să înțeleg asemănările dintre ordin, indicație, judecată, tradiție militară, a putea și a face. Am înțeles că prin 2010 a fost reeditat. Merită să-l citiți. Precis veți înțelege altceva decât am înțeles eu la 20 de ani.

    Am căutat înfrigurat în aceeași bibliotecă alte scrieri de același autor și am dat peste o adevărată capodoperă. „Prins” de Petru Popescu este romanul care mi-a marcat în mod cert drumul în viață. Să nu înțelegeți că l-am luat ca exemplu sau că m-am regăsit în el. Nu! A fost romanul care m-a învățat să mă dedublez. Să mă înțeleg din exterior. Nu neaparat să mă corijez, ci doar o introspecție continuă ce m-a purtat de atunci pe valurile vieții. M-am împăcat cu mine însumi cum s-ar spune.

    De ce mi-am adus aminte de „Dulce ca mierea...”? Păi, e simplu! Uitați-vă în jurul vostru. Câte gloanțe dulci ca mierea nu încasăm zilnic? De la pungile cu FSN-aua din mileniu trecut și până la ajutoarele sociale de azi; de la certificatele de revoluționar (nu m-am obosit să scriu inițialele cu majuscule) și până la pensiile speciale de azi; de la respectul de sine de demult și până la ranchiuna scârboasă de azi; de la trebuința de cultură de atunci și până la analfabetismul funcțional de azi; de la sănătatea controlată de ieri și până la haosul virotic uman și animal de azi; de la relațiile interumane de alaltăieri și până la dușmăniile impuse de mâine... Toate sunt gloanțe. Toate sunt obuze care se îndreaptă spre bietul om simplu.

    Ce fac cei ce ar trebui să ne apere? Politică. Fac politică. Parlamentul și Guvernul fac politică. Doar Instituția Prezidențială nu face politică. Ea nu face nimic. În ultimii doi ani și încă un an de acum încolo Instituția Prezidențială nu face și nu va face nimic. O dulce letargie a cuprins Palatul Cotroceni. Mă și întreb dacă nu cumva două mandate sunt prea mult pentru un președinte de stat. M-am înfuriat atunci când un prieten mi-a arătat o fotografie în care Herr Johannis primea onorul militar de Ziua Marinei ținându-și nevasta de mână. Am crezut că-i făcătură și m-am uitat peste reluări în arhivă. M-am crucit! Ce comandant este ăla care dă onorul în aceste condiții? Ce armată avem? În România Prima Doamnă nu există oficial. Ea nu este decât o nevastă sau un posibil soț.

    Să nu mai căutăm gloanțe rătăcite! Opriți războiul!