Diatribe

    Diatribele sunt ceva mai ceva decât pamfletele. Ceva în genul libelelor dar mai sarcastic. De fapt nu despre pamflete vreau să vă atrag atenția ci despre pamfletari. Nu vreau să vă spun de ce, dar pamfletul se lipește ca timbrul de cartea poștală de noi, românii. Cu toate că se spune că pamfletu-i de când lumea, căutând prin arhive, cel mai vechi pamflet tot la români m-a impresionat. Este vorba de „Scrisoarea brăilenilor către Ștefan cel Mare” scrisă și expediată în 1481. Nu știu sigur pe care parte a trenului s-a dat jos pentru prima oară Ștefan cel Mare dar sunt sigur că nu prea a reușit să îngurciteze voroavele dintrânsa (scuzați licența) și o scos paloșul.

    Ce e pamfletul știm cu toții. Cu toții am învățat la limba română că cel mai mare pamfletar al nostru este Caragiale. Asta pentru că jignea fără să jignească. Mai virulent a fost Constantin Tănase, motiv pentru care a și pătimit mai mult. Era să trec peste Pamfil Șeicaru, cel care în perioada interbelică, a susținut și ridicat la nivel de artă pamfletul, mai ales cel politic antinazist și mai apoi antirusesc. A făcut-o chiar și după 1944 din Germania, din acest punct de vedere fiind lăudat și de Ceaușescu.

    Dacă ne uităm în lumea înconjurătoare, în Anglia de exemplu, George Wilkins (sfetnicul lui Shakespeare în de-ale pamfletului - vezi Pericle) este un exemplu. Chiar și Daniel Defoe (autorul lui Robinson Crusoe) a fost un pamfletar recunoscut o sută de ani mai târziu. Mai la est îl avem pe generalul rus Piotr Krasnov, excelent pamfletar, dar mai-mai că nu i-a vândut la naziști pe bolșevici. N-a știut ce să aleagă între două rele.

    Venind mai către noi așa, mai spre zilele noastre nu-l putem uita pe Eugen Barbu, dar invectivele sale erau, din păcate, direcționate către oamenii de cultură români ce au părăsit comunismul. Unii chiar de certă valoare, mult peste realizările lui Eugen Barbu care, printre altele, a fost acuzat și de plagiat („Princepele”). Un discipol de-al său, unul pe care tocmai l-a promovat ca bursier după ce a primit „Premiul Herder”, l-a depășit întru toate în ceea ce privește tehnica de utilizare a diatribelor. Se numește Cornel Vadim Tudor. Un om cu o cultură vastă dar de o goliciune a sufletului nemaiîntâlnită. Un om care profita noroios de capacitatea sa de a crea emoție interlocutorului, emoție de grup și mai apoi emoție unui popor întreg. După cum vedeți pe Adrian Păunescu nu l-am menționat ca pamfletar pentru că, după părerea mea, el nu era pamfletar. Avea sufletul prea mare spre deosebire de contemporanul său C.V. Tudor.

    Trebuie să-l amintim aici pe Nae Cosmescu, regizorul care prin „Reconstituirea” sa și-a bătut joc de comunism în plin comunism. Până să se prindă Elena și Nicolae o țară întreagă au râs trist (sau au plâns vesel, cum doriți) prin cinematografele patriei. Amintesc de Nae Cosmescu și pentru că ultima sa operă a fost piesa de teatru „Un romantic oarecare...” pe care a regizat-o în 1987, la 47 de ani, după care s-a retras la Râmnicu Vâlcea unde a murit 29 de ani mai târziu fără să mai aibă nici o activitate culturală publică pe scenă sau pe marele ecran. S-a dedicat în întregime televiziunii.

    Să-i lăsăm pe cei duși (mai era unul pe la Timișoara, Iacob Bencei, dus înainte de a izbucni pandemia) și să vedem ce exemplare avem în viață. Păi Mircea Badea, Dragoș Pătraru și Radu Banciu sunt capete de afiș. Sper că n-am uitat pe careva. Dacă s-a-ntâmplat îmi veți atrage voi atenția.

    Mircea Badea în tinerețe a fost unul dintre cei mai apreciați pamfletari români. O dată cu trecerea timpului, cu insuccesul în afaceri (țeapa de la Fabrica de chibrituri din Gherla), cu împănarea la bustul gol în Piața Victoriei după un pariu pierdut cu Emil Boc și cu alte chestii de genul acesta a picat în desuet. E totuși destul de deștept ca să-și dea seama că pamfletele lui trec doar la oameni cu nivel cultural redus astfel încât „creează” ca atare.

    Ca și precedentul de pe această pagină, Dragoș (Iustinian) Pătraru nu-și prea găsește loc pe la televiziuni, acestea fiind prea des amendate pentru jignirile fățișe pe care le aduce. Este virulent în grai ardelenesc așa că de multe ori apare pe micile ecrane pentru televiziuni locale sau regionale. Ținta lui sunt oamenii politici dar nu numai. De multe ori scoate în evidență prostia omului simplu. Un fel de Păcală pe dos, un Tândală cum s-ar spune, ceea ce mă face să-l antipatizez.

    Radu Banciu și apetența lui pentru cultura franceză respiră din orice por al ființei lui. Are și un dar special de a imita voci și timbre ale personalităților pe care le bagă în seamă. De cele mai multe ori trivial, pamfletul lui are totuși un parfum care dăinuie și după ce ai folosit alte cifre pe telecomandă. L-am cunoscurt ca ziarist sportiv, era împreună cu Cătălin Tolontan la un meci al Olimpiei și ne-a prins dimineața în ștrand înconjurați de sticle goale de bere. Apoi l-am urmărit cu nesaț, alături de un alt Radu, Naum, în primele transmisii mai îndelungate ale Turului Franței. Nu numai pentru că se ocupă și de sport, dar mi se pare cel mai bun pamfletar contemporan. Asta în condițiile în care rareori sunt de acord cu el.

    Opriți războiul!