Compulsiv

     Recent m-am izbit de un caracter compulsiv. Aș fi spus chiar obsesiv compulsiv dacă nu ar fi fost un pleonasm. Trebuie să recunosc că m-am simțit complet dezarmat. Nu am știut cum să reacționez. Inițial am crezut că este doar o simplă neînțelegere între doi oameni, neînțelegere pornită de la o confuzie banală, care odată explicată devine din baraj o punte. Relația dintre doi oameni nu poate reprezenta în sine decât un fir de nisip în imensitatea unei plaje. Pentru a deveni util, sau din contră, periculos, raportul respectiv trebuie adoptat sau dizolvat de colectivitate, indiferent dacă aceasta este egală (intelectual, ierarhic sau numeric) ori ba protagoniștilor.

    Fără a încerca să jignesc pe cineva vreau să explic un pic termenul compulsiv, deoarece acesta nu apare decât în dicționare de nișă sau în cele de neologisme. Compulsiunea este un tip de conduită în care individul se simte constrâns să acționeze sub efectul unei forțe interne obsesionale. Lăsând la o parte întâmplarea din viața mea personală, întâmplare a cărei consecință nu poate influența decât un cadru restrâns, insignifiant pentru istorie, mă întreb ce se poate întâmpla dacă această manifestare compulsivă apare la nivel de grup, de comunitate sau chiar de națiune.

    Nu prea are rost să mă întreb din moment ce răspunsurile sunt chiar la granița noastră. Și nu sunt răspunsuri prea încurajatoare. Războiul dintre Rusia și Ucraina se datorează unei astfel de compulsiuni de grup, extinsă mai apoi la nație, în care Putin și ai lui au ochii injectați atunci când în preajma lor se pronunță cuvântul declanșator Ucraina. Și mai grav este războiul de la sud de Asia Mică, deoarece compulsiunea acolo a atins ambele tabere și prezintă un pericol iminent de a se răspândi pe întreg globul. Este greu de stins cu apă. Mai în glumă, mai în serios, conflictul ce tinde să devină planetar se poate stinge doar cu petrol. Pentru cât timp? Greu de apreciat.

    După cum v-ați dat seama, părerea mea este că acest conflict nu se poate înnăbuși cu arme. Cu arme poate fi doar întârziat. Cu arme, acum sau pe altă treaptă a istoriei, pârjolirea Pământului este inevitabilă. Să nu uităm că ne așteaptă o altă provocare majoră: inteligența artificială. Cum ar putea fi aceasta stăpânită să nu se implice în problemele majore ale planetei? Cât de artificială poate deveni această inteligență? În ce moment aceasta nu mai poate fi controlată de câtre om?

    Acum un secol și jumătate aceste întrebări nu existau decât în născocirile lui Jules Verne care ne-au bucurat copilăria. O sută de ani mai târziu puteau fi acceptate ca posibilitate, dar în nici un caz nu ne așteptam să apară atât de consistentă în următoarele câteva sute de ani. Iată că azi nu mai suntem chiar așa liniștiți. Știința, acest ansamblu de cunoștințe pe care îl slăveam și pentru care țările lumii alocau bugete din ce în ce mai incomensurabile, pentru care chiar a trebuit să inventăm alte sisteme numerale, știința spuneam, este mama tuturor belelelor. Nu pentru că există, ci pentru că în capul oamenilor ea poate fi transformată într-o armă de nimicire în masă incontrolabilă.

    Mintea asta pe care o mai avem ar trebui pusă la contribuție pentru a găsi o cale de conștientizare a omenirii, de eliminare a compulsiunilor. Sau de a născoci medicamente care să anihileze acea parte a voinței umane înclinate către adversitate. Uff! Orgoliile astea...

    Opriți războaiele!