La rece

Am lăsat să treacă ceva timp de la ultimul şut pe poartă al etapei a nouăsprezecea în speranţa că mă voi debarasa de prima impresie şi voi fi cât mai imparţial în comentariile pe care îndrăznesc să le dau cititorilor acestor rânduri. Între etapa a optsprezecea (singurul cuvânt din DEX care conţine cinci consoane consecutive) şi cea recent încheiată a trecut o veşnicie. Oare care ar fi fost rezultatele dacă aceasta avea loc în toamnă-iarnă aşa cum fusese prevăzut?

La Braşov Şumudică l-a doborât pe Grigoraş într-un meci în care m-am simţit stegar. Nu numai pentru că Şumi este rapidist ci, în special, pentru trecutul meu pe Tineretului şi pe zgura de lângă Cauciucul (ulterior FARTEC, azi nu mai ştiu). Remarc arbitrajul de la acest joc, comentariul echilibrat al celor de la Digi şi evoluţia echipelor care au dovedit poftă de joc. Probabil că plecările lui Chipciu şi Cristescu pe de o parte şi cea a lui Chiricheş pe de altă parte a lăsat echipele fără vedete (în cazul Braşovului şi fără lideri), dar a insuflat celorlalţi plăcerea de a juca neîncorsetaţi.

Meciul imediat următor, cel din Gruia dintre CFR şi Târgu Mureş, mi-a lăsat un gust amar. Începând de la comentatorul TV care se chinuia, cu interese ascunse probabil (atenţie! în curând arbitri nu o să mai aibă bani să îi plătească pe comentatori), să scoată basma curată un arbitraj cât se poate de părtinitor în favoarea unui Cluj ce nu s-a regăsit nici pe teren şi nici la vestiare. Văd că nimeni nu spune nimic de ofsaidul din care s-a născut necornerul de la golul gazdelor şi despre metoda de tocat mărunt un adversar cu nervii la pământ la care doar experienţa lui Ilieş şi Iencsi nu a fost suficientă. Nu a ieşit la rampă Bumba.

La Sibiu praho-giurgiuvenii nu au reuşit să îi facă pe plac lui Niculae. De când a plecat Şumi, Antonio Concencaio da Silva Oliveira arată că este doar un antrenor de conjunctură, adică nu scoate unt din piatră seacă. Tinereţea bâtrânului Miclea, adăpostit pe bancă până prin minutul 60 a debordat printr-o bară după ce a pătruns pe gazon şi un gol înainte de a părăsi iarba. Spadacio a arătat motivele pentru care a stat umăr lângă umăr cu Loci Boloni pe banca lui PAOK.

Pe Giuleşti a fost un meci care m-a durut. Chiar dacă Rapid a fost clar dezavantajată de arbitri nu consider că Balaj a arbitrat tendenţios. Mai curând campania de presă dusă împotriva Rapidului, manageriată de bani din umbră prin care unii pseudoziarişti îşi mai rotunjesc fondurile, l-au făcut pe băimărean să muşte la "plângerile" lui Niculescu (şi ale lui Surdu, ce-i drept; oare când vor ajunge bărbaţi fotbaliştii din campionatul românesc) şi să-şi propună să nu acorde penalti decât în caz de calamităţi naturale (din acelea la care nici o companie de asigurări nu se bagă). Pumnul în cap primit de Grigore de la Bornescu nu lasă loc de nici o interpretare. Mi-a plăcut faptul că a judecat cu acelaşi cap faulturile făcute atât de Grigore şi Alexa din tabăra Rapidului cât şi cele ale studenţilor Abrudan şi Cristea.

Pe National Arena, Dinamo a demonstrat că are susţinători. Scăpând de Groapa din Ştefan cel Mare unde din cauza şarlatanilor ce-şi spun galerie, ultraşi... nu a mai mers lumea la meciurile echipei favorite, s-au trezit că sunt înconjuraţi cu căldură şi conduşi către victorie. Medieşeanul Zaharia şi-a făcut iar numărul pentru a vedea cartonaşul roşu în debutul partidei. Unii zic că neintenţionat, dar de când s-a întors cineva la butoane nu mai am încredere nici în fiul meu (normal; e dinamovist).

La Ploieşti au fost două reprize total diferite. În prima un arbitraj de casă, un gol de chinogramă bazat pe două greşeli consecutive de arbitraj în favoarea gazdelor (cred eu neintenţionate şi aparţinând fiecare câte unui asistent şi nu centralului), un Raul Costin ce mai mult încurca trioul Sânmârtean - Adailton - Wesley şi un 1- 0 neconvingător. Repriza secundă a debutat cu pătrunderea reconfortantă a puştiului Stanciu pe teren, a unui Haţeganu un pic mai speriat şi mai concentrat asupra jocului şi a norocului de partea moldovenilor lui Porumboiu. Poate nu chiar meritat Vasluiul a plecat cu trei puncte de la Petrolul.

Surpriza etapei s-a produs la Mioveni. Glumesc desigur, dar gluma nu este chiar aşa de departe de adevăr dacă socotesc cele trei puncte din bagajul steliştilor faţă de prestaţia lor din teren. Dacă altădată admiram miracolul prin care Ilie Stan slalomează printre nervii latifundiarului, nevoile echipei, capriciile şi valoarea jucătorilor şi poziţionarea echipei în teren, acum nici măcar de reuşita acestuia nu poate fi vorba. Noroc, întâmplare şi banal. În două cuvinte aş caracteriza partida: rezultat fortuit.

Adevărata surpriză a etapei s-a produs la Piatra Neamţ unde nemâncaţii din Regie (dacă au mâncat totuşi ceva au făcut-o din bani împrumutaţi, că vistieria este nu numai goală ci şi părăsită) au dislocat câteva cete din oastea lui Ştefan şi le-au trimis cu gândul la Răreşoaia şi cele trei domniţe, lăsându-l pe vajnicul străjer de neam şi Poartă, Thomas Villadsen, fără de curteni prin preajmă. Un gol = trei puncte. Fără speranţe totuşi. Aviz altor amatori de senzaţii tari pe nepusă masă cu "gaşca nebună".

Am fost foarte curios de noua faţă a Concordiei Chiajna, mai ales după rezultatele surprinzătoare din meciurile amicale disputate în această iarnă. Nu sunt un admirator al pătrunderii Anamariei Reghecampf în fotbalul românesc (mă refer la modul cum a făcut-o pe când se numea Prodan, nu la faptul că reprezintă sexul delicat) şi, după cum ştiţi nu sunt nici un adept al ruralizării fotbalului românesc la nivelul primului eşalon al ţării (echipele din prima ligă trebuie să fie din oraşe cu cel puţin 100.000 de mii de locuitori pentru a avea suporteri şi susţinători pe măsură), dar trebuie să recunosc că Reghe (Laurenţiu, desigur) a făcut treabă bună, strângerea de mână pe care i-a căutat-o Dorinel Munteanu la sfârşitul partidei fiind nu numai de complezanţă ci şi sinceră.

În final o etapă cu dedicaţie: nu mai vrem Naşu' şi Corleone! Eu nici de familia ce a întunecat fotbalul românesc. Îi iert doar dacă pleacă de bunăvoie.