Dimineaţă de Crăciun. Un IMS colbuit în plin decembre scrâşneşte şi frânează brusc în rondoul din faţa Primăriei din Tăşnad. Un tânar pe jumătate speriat şi pe jumătate exultat strigă în timp ce coboară din maşină:
- Sunt terorişti în pădurea dinspre Marghita! Se aud focuri de armă!
Vestea face linişte prin preajmă. La etaj se deschide un geam şi se aude o comandă scurtă:
- Hai sus!
Nu prea închisesem ochii în noaptea aceea pentru că se auzise că teroriştii au de gând să otrăvească puţurile de apă şi împreună cu vreo 6-7 foşti elevi de-ai mei şi cu vreo 2-3 actuali elevi (clasa a XII-a de liceu) am făcut pază la puţurile din jurul ştrandului. Se speriaseră toţi teroriştii din lume de noi şi ne-au lăsat în pace. Obosit tot eram. Era felul acela de oboseală asumată care te face parcă mai atent la ceea ce se petrece în jur. Ştiam că nu am fost ales în Comitetul de Salvare, sau cum s-o fi numit, dar tot vroiam să aflu ce s-a întâmplat şi m-am strecurat şi eu pe treptele Primăriei printre cei cu brasardă. Pe lângă mine trece un înflăcărat strigând în gura mare:
- L-au prins pe Costel Nicu!
- Pe cine?
- Pe Costel... Nicu - răspunde mai nesigur revoluţionarul.
- Aha! - dă din cap a pricepere cel cu "de ce?"-ul.
Îmi zboară gândul spre minerii din Valea Jiului. Parcă Postelnicu i-a stârpit. Şi povestea cu "autobuzul"...
Între timp s-a hotărât: două camioane de revoluţionari înarmaţi se vor deplasa în pădurea de după Cehal să lichideze cuibul de terorişti probabil paraşutat peste noapte (nu se ştia sigur dacă erau ruşi sau arabi). Disciplinat am primit şi eu o armă şi un încărcător plin. Nici măcar n-am fost întrebat dacă am făcut armata. Vreo patruzeci de înarmaţi am luat loc pe băncuţele laterale a două camioane cazone fără prelată. În jurul lor mişunau o grămadă de brasarde şi un ofiţer de armată în civil. Îl ştiam. Era din Sărăuad. Mai venea pe la un fotbal şi mai beam câte o bere.
Plecăm. Mă uit la feţele celor cu AK-ul în braţe şi citeam crispare, interes şi curiozitate. Arunc o poantă să mai destind atmosfera. Câteva chipuri se schimonosesc a zâmbet, o tuse în lateral şi un hohot cam piţigăiat tocmai de lângă benă. Strig la şofer, opresc maşina şi-l dau jos pe puştiul cu hohotul (bineînţeles, fără armă). Era dintr-a X B. Îi studiez şi pe ceilalţi mai atent şi mai găsesc unul dintr-a doişpea. Nu vrea să coboare. Îmi arată buletinul. Celălalt camion dispăruse din peisaj precum au dispărut ofiţerul şi oamenii cu brasarde. Aveau de pus ţara la cale. Iar plecăm.
Vremea frumoasă de toamnă târzie mă duce cu gândul la studenţie. Câte zile din astea nu am răspândit pe tarlalele patriei. Ba la cartofi în ţara Bârsei, ba la porumb în Ţara Făgăraşului sau mai târziu la merele Cehăluţului, de data asta cu nuiaua de supraveghetor. Undeva pe fundal un "am ajuns" urmat de zgomotul acela ciudat înfundat când se lovesc paturile de armă de oblonul camionului. Parcă mai ieri îl auzeam în fiecare zi şi-l retrăiam în fiecare noapte.
Cei doi şoferi ne întind pe un aliniament la marginea şoselei cu faţa spre pădure, ne comandă să băgăm glonţ pe ţeavă, chestie mai dificilă pentru unii care au atins pentru prima oară un cartuş, şi ne trimit către terorişti. Mă dau mai pe lângă majorul de-a doişpea să nu facă vreo prostie şi pornim la vale, prin pădure, la cinci-şase metri unul de altul, un cordon liniar de vreo două sute de metri. Obişnuit cu pădurea de prin miile de raiduri pe cărările Carpaţilor, am reuşit prin semne să păstrez acel aliniament circa vreo trei-patru sute de metri în interiorul pădurii, dar diferenţa de altitudine aleatoare m-a făcut să-mi dau seama că nu prea am să mai reuşesc mult timp acest lucru. Deodată, vecinul din stânga, un coleg de la FPSUIC, strungar azi, ieri ţapinar (un accident la picior la îndepărtat de pădure) îmi face semn din cap spre înainte.
Văd o alură cum încearcă să se ascundă după copaci şi aproape simultan pe elevul din dreapta cu arma pregătită să ţintească. Aţât mai trebuia. Să se slobozească vreun glonţ c-apăi nu mulţi mai scăpam vii de acolo. Ne-am fi împuşcat unul pe altul fără să ne dăm seama. Îl opresc pe puşti prin nu ştiu ce forţe oculte şi mă trezesc spunând cu cea mai banală voce pe care mi-am auzit-o vreodată.
- Ioane, vezi că vin până la tine.
Parcă se aude un "bine", parcă nu... Azi nu cred că aş mai fi în stare să fac aşa ceva. Las flinta printre cioate pe pământul destul de tare şi mă îndrept cu pas lejer (habar nu am de unde am avut atâta stăpânire de sine pentru că în realiatate tremuram ca ciuta neştiind dacă să mă tem de cel din faţă sau de cei din spate; de fapt ce vă spun eu aici este din ce mi-au povestit alţii după aceea pentru că în amintirile mele parcă nu e chiar aşa). Omul avea o puşcă şi de sub haină îi atârnau nişte labe de iepure.
Din două-trei cuvinte l-am făcut să înţeleagă că dacă nu-mi dă arma amândoi suntem morţi. Mai apoi câţiva au vrut să-l batem, alţii să-l împuşcăm că-i terorist deghizat... În fine, unul din şoferi (rămăseseră amândoi în tot acest timp la maşini) scoate o pereche de cătuşe şi-l urcă pe "terorist" într-o Dacie ce apăruse ca din senin pe marginea drumului. Când trec pe lângă portiera maşinii îmi spune cu un glas ciudat:
- Mă cheamă Liviu!
În drum spre casă mă gândeam că până la crâşmă nu mă opresc. Să beau ceva să-mi treacă tremuratul. Când să cobor din camion observ cu surprindere că Primăria noastră era pichetată. Nici nu s-a instalat bine FSN-ul în fosta clădire a Primăriei (astăzi dispărută din peisaj) că a şi început să fie contestat. Un grup de vreo opt-nouă copii între patru şi şase ani, conduşi de unul de şapte ani, mărşăluiau prin jurul Primăriei sub o pancartă pe care scria cam stângaci "Pace!" şi strigau cât puteau de tare:
-Vrem locuri de joacă pentru copii! Nu parcare pentru maşini!
Mi-a trecut şi oboseala, şi tremuratul, şi pofta de bere, şi cheful de revoluţie. I-am luat pe primul, pe al treilea şi pe al şaselea dintre ei cu mine şi am mers să vedem ce ne-a făcut Adriana de mâncare.
A doua zi dimineaţă am auzit că Ceauşescu a fost împuşcat. Simţeam că trebuie să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată... Mi-am ras mustaţa.
- Sunt terorişti în pădurea dinspre Marghita! Se aud focuri de armă!
Vestea face linişte prin preajmă. La etaj se deschide un geam şi se aude o comandă scurtă:
- Hai sus!
Nu prea închisesem ochii în noaptea aceea pentru că se auzise că teroriştii au de gând să otrăvească puţurile de apă şi împreună cu vreo 6-7 foşti elevi de-ai mei şi cu vreo 2-3 actuali elevi (clasa a XII-a de liceu) am făcut pază la puţurile din jurul ştrandului. Se speriaseră toţi teroriştii din lume de noi şi ne-au lăsat în pace. Obosit tot eram. Era felul acela de oboseală asumată care te face parcă mai atent la ceea ce se petrece în jur. Ştiam că nu am fost ales în Comitetul de Salvare, sau cum s-o fi numit, dar tot vroiam să aflu ce s-a întâmplat şi m-am strecurat şi eu pe treptele Primăriei printre cei cu brasardă. Pe lângă mine trece un înflăcărat strigând în gura mare:
- L-au prins pe Costel Nicu!
- Pe cine?
- Pe Costel... Nicu - răspunde mai nesigur revoluţionarul.
- Aha! - dă din cap a pricepere cel cu "de ce?"-ul.
Îmi zboară gândul spre minerii din Valea Jiului. Parcă Postelnicu i-a stârpit. Şi povestea cu "autobuzul"...
Între timp s-a hotărât: două camioane de revoluţionari înarmaţi se vor deplasa în pădurea de după Cehal să lichideze cuibul de terorişti probabil paraşutat peste noapte (nu se ştia sigur dacă erau ruşi sau arabi). Disciplinat am primit şi eu o armă şi un încărcător plin. Nici măcar n-am fost întrebat dacă am făcut armata. Vreo patruzeci de înarmaţi am luat loc pe băncuţele laterale a două camioane cazone fără prelată. În jurul lor mişunau o grămadă de brasarde şi un ofiţer de armată în civil. Îl ştiam. Era din Sărăuad. Mai venea pe la un fotbal şi mai beam câte o bere.
Plecăm. Mă uit la feţele celor cu AK-ul în braţe şi citeam crispare, interes şi curiozitate. Arunc o poantă să mai destind atmosfera. Câteva chipuri se schimonosesc a zâmbet, o tuse în lateral şi un hohot cam piţigăiat tocmai de lângă benă. Strig la şofer, opresc maşina şi-l dau jos pe puştiul cu hohotul (bineînţeles, fără armă). Era dintr-a X B. Îi studiez şi pe ceilalţi mai atent şi mai găsesc unul dintr-a doişpea. Nu vrea să coboare. Îmi arată buletinul. Celălalt camion dispăruse din peisaj precum au dispărut ofiţerul şi oamenii cu brasarde. Aveau de pus ţara la cale. Iar plecăm.
Vremea frumoasă de toamnă târzie mă duce cu gândul la studenţie. Câte zile din astea nu am răspândit pe tarlalele patriei. Ba la cartofi în ţara Bârsei, ba la porumb în Ţara Făgăraşului sau mai târziu la merele Cehăluţului, de data asta cu nuiaua de supraveghetor. Undeva pe fundal un "am ajuns" urmat de zgomotul acela ciudat înfundat când se lovesc paturile de armă de oblonul camionului. Parcă mai ieri îl auzeam în fiecare zi şi-l retrăiam în fiecare noapte.
Cei doi şoferi ne întind pe un aliniament la marginea şoselei cu faţa spre pădure, ne comandă să băgăm glonţ pe ţeavă, chestie mai dificilă pentru unii care au atins pentru prima oară un cartuş, şi ne trimit către terorişti. Mă dau mai pe lângă majorul de-a doişpea să nu facă vreo prostie şi pornim la vale, prin pădure, la cinci-şase metri unul de altul, un cordon liniar de vreo două sute de metri. Obişnuit cu pădurea de prin miile de raiduri pe cărările Carpaţilor, am reuşit prin semne să păstrez acel aliniament circa vreo trei-patru sute de metri în interiorul pădurii, dar diferenţa de altitudine aleatoare m-a făcut să-mi dau seama că nu prea am să mai reuşesc mult timp acest lucru. Deodată, vecinul din stânga, un coleg de la FPSUIC, strungar azi, ieri ţapinar (un accident la picior la îndepărtat de pădure) îmi face semn din cap spre înainte.
Văd o alură cum încearcă să se ascundă după copaci şi aproape simultan pe elevul din dreapta cu arma pregătită să ţintească. Aţât mai trebuia. Să se slobozească vreun glonţ c-apăi nu mulţi mai scăpam vii de acolo. Ne-am fi împuşcat unul pe altul fără să ne dăm seama. Îl opresc pe puşti prin nu ştiu ce forţe oculte şi mă trezesc spunând cu cea mai banală voce pe care mi-am auzit-o vreodată.
- Ioane, vezi că vin până la tine.
Parcă se aude un "bine", parcă nu... Azi nu cred că aş mai fi în stare să fac aşa ceva. Las flinta printre cioate pe pământul destul de tare şi mă îndrept cu pas lejer (habar nu am de unde am avut atâta stăpânire de sine pentru că în realiatate tremuram ca ciuta neştiind dacă să mă tem de cel din faţă sau de cei din spate; de fapt ce vă spun eu aici este din ce mi-au povestit alţii după aceea pentru că în amintirile mele parcă nu e chiar aşa). Omul avea o puşcă şi de sub haină îi atârnau nişte labe de iepure.
Din două-trei cuvinte l-am făcut să înţeleagă că dacă nu-mi dă arma amândoi suntem morţi. Mai apoi câţiva au vrut să-l batem, alţii să-l împuşcăm că-i terorist deghizat... În fine, unul din şoferi (rămăseseră amândoi în tot acest timp la maşini) scoate o pereche de cătuşe şi-l urcă pe "terorist" într-o Dacie ce apăruse ca din senin pe marginea drumului. Când trec pe lângă portiera maşinii îmi spune cu un glas ciudat:
- Mă cheamă Liviu!
În drum spre casă mă gândeam că până la crâşmă nu mă opresc. Să beau ceva să-mi treacă tremuratul. Când să cobor din camion observ cu surprindere că Primăria noastră era pichetată. Nici nu s-a instalat bine FSN-ul în fosta clădire a Primăriei (astăzi dispărută din peisaj) că a şi început să fie contestat. Un grup de vreo opt-nouă copii între patru şi şase ani, conduşi de unul de şapte ani, mărşăluiau prin jurul Primăriei sub o pancartă pe care scria cam stângaci "Pace!" şi strigau cât puteau de tare:
-Vrem locuri de joacă pentru copii! Nu parcare pentru maşini!
Mi-a trecut şi oboseala, şi tremuratul, şi pofta de bere, şi cheful de revoluţie. I-am luat pe primul, pe al treilea şi pe al şaselea dintre ei cu mine şi am mers să vedem ce ne-a făcut Adriana de mâncare.
A doua zi dimineaţă am auzit că Ceauşescu a fost împuşcat. Simţeam că trebuie să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată... Mi-am ras mustaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu