Vă las pe dumneavoastră să alegeți dacă în titlu „cronica” este substantivul și „cronică” este adjectivul sau, printr-o altă figură de stil (inversiune), „cronica” este adjectivul și „cronică” substantivul. Trebuie totuși să-mi cer scuze pentru cacofonie, chiar dacă este greu sesizabilă, dar n-am rezistat jocului de cuvinte.
Dacă mă întrebați care sens al substantivului „cronică” l-am luat în vedere, răspunsul este ambele. Adică este un articol cu carcter istoric (sâc!). Dacă mă întrebați care sens al adjectivului „cronic” l-am pus în discuție de asemenea vă spun că amândouă. Adică este o boală lungă, greu de vindecat.
Cei trecuți de o anumită vârstă își mai amintesc că Gazeta de Nord-Vest s-a transformat în 1990 din „Cronica sătmăreană liberă” pe la sfârșitul lui februarie. „Cronica sătmăreană liberă” a avut o viață scurtă: doar vreo două luni. În noaptea dintre 21 și 22 decembrie 1989, adică de solstițiu, o mână de neadapatați comunismului în frunte cu Ion Bledea au pus mâna pe frâiele redacției „Cronicii sătmărene” și au metamorfozat orientarea articolelor din ziar dinspre „Marele URSS” către „Occident”.
Am ajuns și eu pe la începutul lui martie în acel colectiv ca jurnalist economic. Cum am ajuns poate vă povestesc altă dată. Pe atunci, pentru a schimba mentalități, intram val-vârtej în birourile directorilor, impasibil la oponența secretarelor, și ieșeam trântind uși la figurat vorbind. Am trimis acasă pe acea vreme câțiva secretari de partid de prin fabrici și uzine și câțiva directori îndoctrinați de prin instituții și societăți. Am scris liber, doar conștiința fiind cea care mă ghida.
Era pentru prima oară când îmi apăreau articole având o legitimație de ziarist în buzunar. Până atunci mi-a mai apărut semnătura doar pe la o revistă efemeră (i-am uitat numele) din cadrul liceului bucureștean unde am învățat, prin revista „Rebus” unde am avut câteva careuri de cuvinte încrucișate, în revista studențească brașoveană „Gaudeamus” al cărei membru fondator am fost și prin „Pentru patrie” în 1977 unde mi-a apărut o odă pentru România al cărei final, ostaș fiind, a trebuit să i-l modific puțin.
Ziaristica este o boală veche, cronică cum s-ar spune. Am început cu articole dar am și câștigat nopți fâcând muncă de ceea ce astăzi se numește secretariat de redacție, de „cap limpede”, de tipograf când se îmbăta originalul sau de zețar. La bază fiind inginer nu mi-a fost dificil să trec aceste etape. Cea mai mare pasiune am depus-o între anii 1993-96, când eram redactor sportiv. Cea mai benefică perioadă a urmat mai apoi, când am intrat în industria publicității.
„Cronica sătmăreană” și-a împrumutat numele de la două ziare americane în mare vogă mileniul trecut și, culmea, și în mileniul acesta. Este vorba despre „San Francisco Chronicle” fondat în 1865 (astăzi mai având un tiraj de 370.000 de exemplare zilnic) și „Houston Chronicle” fondat în 1901 (astăzi cu un tiraj de aproape 500.000 de exemplare zilnic). Se pare că numai la noi, la nivel european, presa printată (ziarele pe care le puteai cumpăra de la chioșcuri) a scăzut drastic în folosul presei on-line. Marea beneficiară este însă televiziunea. Cea națională, nu cea locală.
Astăzi, în România, există mai multe organizații ale ziariștilor. Am făcut și eu parte din câteva. Acum vreo trei ani una din aceste organizații a făcut noi prozeliți la Satu Mare. Am fost și eu la întrunirea de fondare a filialei județene. M-am depărtat însă întristat pentru că mi s-a cerut un dosar cu șine. Bașca să mai conțină și trei articole care să dovedească că sunt ziarist. Încăpățânarea mea mă costă la penibila mea pensie care este diminuată cu 33% din această cauză.
Opriți războiul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu