Bogdaproste!

    E vremea pomenii porcului. Acolo, mai la sud, unde mi-am petrecut cam un sfert de veac, când primeai ceva de pomană era civilizat să răspunzi cu „bogdaproste!”. Nu știu de ce se asociază pomana cu sentimentul de milă. Este adevărat că uneori, din milă, oferi câte ceva unor nevoiași, dar asta este o scurtă și, zic eu, insignifiantă latură a pomenii. Mai ales că atunci când oferi din milă este bine să știi cui oferi și dacă merită cel căruia-i oferi obolul tău. S-ar putea să răsplătești lenea sau, mai rău, escrocheria.

   Dacă înlăturăm această mică și neavenită latură a sa (mila), pomana poate dezvolta alte necesare, frumoase și evlavioase aspecte precum spiritul de întrajutorare, generozitatea sau întru amintirea celor duși. Spunem „bogdaproste!” atunci când mulțumim cuiva căruia speranța de a-i întoarce serviciul este minimă sau atunci când am scăpat de o pacoste și ne îndreptăm mulțumirea către cel veșnic.

   Spunem „bogdaproste!” fără să știm că în limba bulgară  „bog da prosti!” înseamnă „iartă doamne!”. Am să închei aceasă privire peste umăr cu o mică fabulă fără să am stângăcia de a adăuga la finalul iei „bog da prosti!”. Am denumit-o „Veverița și bursucul” fără să am pretența că mă ridic la nivelul scheciului lui Dan Mihăescu interpretat magistral de Toma Caragiu și Mircea Diaconu sau ale gândurilor lui George Topârceanu în lăsata de izbeliște fabulă cu același nume.

   Cică odată, nu foarte mult de atunci, veverița și bursucul, speriați de vremea urâtă de afară, s-au tocmit să-și țină ghinda, alunele, merele și semințele în aceeași scorbură. Nu de alta dar era singura din perimetru. Este adevărat că uneia îi plăceau mai mult produsele cu coajă tare iar celuilalt cele cu coajă subțire dar, cu timpul, au început să se dedulcească fiecare cu produsele celuilalt.

   Mai neatent, bursucul, nu a observat că veverița îi oferă ghinda mai pipernicită și alunele cu găuri, ea înfruptându-se din cele mai aspectoase produse pomicole. Speranța ei era ca primăvara să-i descopere în condiții diferite de către celelalte vietăți ale pădurii. Nu peste mult timp, acolo în scorbura lor, a început pizma și sentimentele istorice să atenteze la scopul lor comun. Vulpea și hiena, trecând deloc fortuit pe lângă arborele scorburos au început să simtă frecușul din cârtog și, sperând ca acesta să răbufnească, au început să adune la baza arborelui crengi uscate și frunze veștede. Poate că s-ar îndura natura să trimită un fulger care să le aprindă.

   Nu le trebuie lor, vulpii și hienei, produsele din scorbură. Ele așteaptă ca fumul și palele să scoată afară eroii noștri din arealul lor greu accessibil. Ele au nevoie de prestigiul lor pe de o parte și de hoiturile lor pe de altă parte.

   Opriți războiul!