Amintire din tribuna a doua

     Citeam deunăzi un articol din primul număr al revistei „Giuleștina” apărut în 1998. Era un interviu cu Mircea Geoană. Mi-au rămas ochii pe o afirmație care l-a început m-a speriat: „Cine nu a stat măcar o singură dată la tribuna a doua nu este rapidist adevărat!”. Cum în ultimii treizeci de ani în rarele ocazii în care am fost pe „Valentin Stănescu” nu am stat decât la tribuna întâi, de cele mai multe ori la masa presei, am uitat pentru moment cei cinci ani de liceu (1971-76, la LICF) petrecuți în Giulești (trei dintre ei ca junior al clubului) și în care am văzut aproape toate jocurile Rapidului disputate în Potcoavă. Când mi i-am adus aminte m-am liniștit: sunt rapidist adevărat.

    Amintirile despre Potcoavă au și un moment mai tragic. În ultima parte a acelei perioade a început construcția sălii de sport dinspre nord, acolo unde Potcoava are astăzi polii magnetici ai suflării rapidiste (în centrul fotografiei). Sala fiind în construcție, cu zidurile exterioare deja ridicate, avea un fel de lift exterior folosit în acea vreme la finisarea exterioară a pereților, un lift ce glisa pe două schelete metalice unite între ele printr-un pod de scânduri de vreo 7-8 metri lungime.

   Într-o zi de meci, cu Poli Iași în Cupa României dacă îmi aduc bine aminte, tribuna a doua era arhiplină, iar peluza și tribuna întâi era doar plină. Prin minutul 60 era încă scorul de 0-0. Ca de obicei s-au deschis porțile și pentru cei care nu au avut bani să-și ia bilet (eu beneficiam de legitimație) și circa trei mii de spectatori au năvălit în majoritate pe partea nordică, cea fără tribună. Unii la gard în poziția șezut. Alții mai mici în spatele lor. Alții, așezați în scară, în spatele acestora, iar pe ultimul rând niște copii călare muncitorește pe grumazul taților lor, tați cărora mai mult li se povestea meciul decât îl vedeau.

   Un pâlc de spectatori vâzând liftul industrial, s-au urcat pe podețul din scânduri și l-au pornit, urcând cam cinci-șase metri deasupra solului. Chiar dacă erau înghesuiți vedeau meciul în condiții optime.

   Dacă mi-aduc bine aminte s-a ajuns în prelungiri, cele de 120 de minute, când Rapidul a înscris. Cred că a fost Neagu, dar nu mai știu sigur. În acel moment bucuria celor aflați pe podețul liftului s-a curmat brusc atunci când scândurile s-au rupt de la jumătate și suporterii s-au rostogolit ca pe tobogan, după care au căzut pe pământ. Asta nu a fost tot și nu a fost nici cel mai tragic.

   Cei doi stâlpi din schelă metalică pe care glisa liftul erau și ei înțesați cu oameni. La început stâlpii s-au bălăngănit serios de-o parte și de alta a zidului cu ciorchinele de bărbați agățați de ei. Unul dintre stâlpi, cel din stânga după cum îi vedeam eu de la tribuna a doua, nu și-a revenit complet și s-a îndreptat vertiginos, perpendicular pe zidărie, către terenul de joc zdrobind gardul unde alți suporteri se mai bucurau încă pentru golul înscris.

   Nu mai țin minte nimic din sfârșitul acelui meci. Doar strigătele de durere, țiuitul salvărilor și mesajele de liniștire transmise prin portavoce de nu știu cine. Meciul a continuat în liniște mormântală. Doar spre sfârșit s-a auzit trompeta lui Tudorică mai sfâșietoare ca niciodată cu acordurile binecunoscute ale melodiei „Silence” compusă în 1965 de Nini Rosso și Guglielmo Brezza la comanda guvernului olandez pentru a-și omagia eroii. Tudorică nu avea cred nici patru clase dar atunci parcă studiase pe la toate conservatoarele de pe mapamond.

   Ulterior am aflat că ar fi fost vreo șapte morți. E o informație asupra căreia nu am nici o certitudine. În presa sportivă nu a apărut incidentul.