O baghetă versată și un violoncel flăcăiandru într-un „Concert simfonic”

   În această săptămână Filarmonica de Stat Dinu Lipatti ne va bucura predispoziția spre muzică de înaltă respirație cu o combinație, zicem noi inspirată, între experiență și dorința de notorietate, între împlinire și pofte.

   Pe baza abonamentului cu nr. 31, joi 16 martie, înainte de ora 19, vom putea pătrunde în  antreul instituției sătmărene de cultură cu cel mai rezonant nume pe plan internațional. Încet, încet vom trece de la cotidianul din stradă la fascinanta lume a muzicii de înaltă clasă. Vom remarca pleiada de artiști ce ornează pereții sub forma unei uriașe simeze din foaier, după care, schimbând amabilități cu prietenii întâlniți, pătrundem discret în lăcașul de cultură.

   Programul primit la intrare ne informează că vom asculta „Variațiuni pe o temă Rococo” (Ceaikovski), „Melodii lăutărești” (Pablo de Sarasate) și „Simfonia nr. 2” în re major (Brahms) în interpretarea violoncelistului român Jan Sekaci condus de dirijorul olandez Theo Wolters.

          Theo Wolters 

   S-a născut în 1955 fiind cel mai mic copil dintr-o familie de muzicieni. La o vârstă fragedă a început să cânte la trompetă cu o trupă locală la care tatăl său era dirijor. 

   Ulterior a studiat trompeta la Conservatoriul din Maastricht și a absolvit cu distincție. În timpul studiilor, a fost primul trompet la Orchestra Filarmonicii din Overijssel și Orchestra Filharomicii Essener din Germania între 1975 și 1979. 

   Din 1979 a lucrat pentru Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam până în 2008. În același timp s-a ocupat de dirijorat luând lecții de la Pieter Stalmeier și Roberto Benzi. Din 1998 lucrează în mod regulat ca dirijor invitat la: Orchestra Košice din Slovacia, Orchestra Simfonică din Tblisi,  Orchestra Filarmonicii George Enescu din București, Orchestra Naţională Radio România, Orchestra Filarmonicii Bucheon din Seul, Simfonia Coreeană Orchestra, Orchestra Filarmonicii Wonju, Neue Philharmonie Westfalen, Nürnberger Symfoniker, Limburg Symphony Orchestra, Olanda Promenade Orchestra, Residentie Orchestra din Haga, Orchestra de Cameră Concertgebouw și Orchestra Regală Concertgebouw, Orchestra Filarmonicii Dinu Lipatti și multe altele . 

   În plus, conduce în mod regulat ansambluri de alamă distinse precum Brass al Royal Concertgebouw Orchestra în timpul spectacolelor în Italia și Austria. Multe dintre concertele sale au fost transmise în direct la radio și televiziune, în în special în România și Coreea de Sud. Din 2004 până în 2012 a fost dirijor asistent al lui Mariss Jansons cu Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, care i-a oferit șansa unică de a-și perfecționa dirijarea la cel mai înalt nivel. 

   În iunie 2008 i s-a dat ocazia de a o înlocui pe Mariss Jansons în timpul a două concerte la Orchestra Concertgebouw. În aceste ocazii, el a condus pe Mesiaens Simfonia Turangalila, care a fost primită extrem de bine de presă și public. Din septembrie 2010 Theo Wolters a fost numit dirijor-șef al Orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu și dirijor invitat pentru Orchestra Filarmonicii de Stat din Cluj.

 

           Jan Sekaci

   S-a născut pe 4 februarie 2001. A început să cânte la violoncel la vârsta de 10 ani în orașul natal, Oradea, la Liceul de Arte Oradea. 

   Din 2015 studiază cu Octavian Lup la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”. A câștigat numeroase premii la concursuri naționale și internaționale, cum ar fi premiul III la Concursul de violoncel „Antonio Janigro” din Porec (Croația), premiul II la Concursul internațional „Tineri virtuosi” din Sofia (Bulgaria), premiul I la Concursul internațional Klaipeda (Lituania), premiul I la ProArt Competition din Khmelnitsky (Ucraina), premiul 4 la „Competiția Johannes Brahms”. A participat la masterclass-uri susținute de: Marin Cazacu, Octavian Lup, Mihai Marica, Denis Severin, Frans Helmerson, Judith Ermert, Jacob Shaw, Romain Garioud, Raphael Pidoux, Wolfgang Emanuel Schmidt. 

   În 2018, Jan a fost selectat ca participant activ la cursurile de master ale Academiei Kronberg, studiind cu Wolfgang Emanuel Schmidt

   În 2021 la cea de-a XXVIII-a ediţie a Concursului Internaţional „Johannes Brahms” din Austria Jan a câștigat premiul I la secţiunea „Violoncel”.

   Podiumul secţiunii a fost completat de Carlos Vidal Ballester (Spania) şi Grace Sohn (Canada). Juriul a fost alcătuit din muzicienii Balázs Kakuk, Ernst Lintner, Éva Simić-Nemeth, Meehae Ryo, Katharina Troe. În vârstă de 22 de ani, Jan Sekaci, student al Barenboim-Said Akademie din Germania, l-a avut printre mentori pe violoncelistul Octavian Lup, iar în prezent beneficiază de îndrumarea celebrului Gautier Capuçon.

        Violoncelul 

   Este un instrument muzical cu coarde și arcuș din familia viorii (situat ca dimensiuni și ambitus între violă și contrabas). În mediul folcloric românesc, violoncelul este numit broancă sau gordună; în perioada interbelică, instrumentul era cunoscut în România și sub denumirea de cello (denumirea din limba engleză). Interpretul la violoncel se numește violoncelist.

   Dimensiunile instrumentului sunt mai mari față de cele ale unei chitare. El are patru coarde acordate în cvinte perfecte, cea mai gravă având sunetul do din octava mare (celelalte sunt: sol, re și la). De altfel, acordajul violoncelului este identic cu cel al violei, însă la o octava inferioară.

    Când o coardă este lovită sau ciupită, aceasta vibrează mișcând aerul din jurul ei. Astfel, se produc undele sonore. Deoarece coarda este destul de subțire, masa de aer mișcat este foarte mică și, în consecință, sunetul este slab. La instrumentele acustice cu coarde, cum ar fi violoncelul, această lipsă de volum este rezolvată prin montarea corzii vibrante pe un corp mai mare. Vibrațiile sunt transmise acestui corp, care poate mișca mai mult aer și astfel produce un sunet mai puternic. Odată cu modelul și construcția instrumentului variază și caracterul sunetului produs de acesta.

   Sunetul unei corzi poate fi ajustat prin schimbarea rigidității sale, care depinde de tensiune și de lungime. Un violoncel poate fi acordat prin reglarea tensiunii corzilor sale cu ajutorul cuielor situate la capătul gâtului. Lungimea corzii afectează de asemenea unda sonoră produsă de aceasta. Scurtarea unei corzi o tensionează și îi reduce masa. Din moment ce o coardă rigidă, cu o masă mai mică vibrează mai rapid, aceasta va produce sunete mai ascuțite. Datorită acestui efect, puteți obține sunete mai înalte prin apăsarea acesteia împotriva gâtului violoncelului și efectiv scurtând zona vibrantă.

   Pentru violoncel rezonanța lemnului principal are o notă distinctă, de multe ori cu consecințe grave. În cazul în care violoncelistul produce acea notă distinctă, rezonanța lemnului principal vibrează la frecvența sa, în timp ce sunetele produse de violoncel sună la frecvența notei respective. Din această cauză rezultă un sunet puternic între aceste două frecvențe; acest lucru este cunoscut sub numele de "sunet de lup", pentru că este un sunet neplăcut, asemănător mârâitului. Rezonanța lemnului pare să fie divizată în două frecvențe ce nu se potrivesc. Acest sunet trebuie eliminat sau redus semnificativ, pentru a se putea obține unul plăcut. Eliminarea se poate face fie prin modificarea plăcii frontale a violoncelului, fie cu ajutorul unui dispozitiv conceput special pentru acest lucru.

   O coardă vibrantă se împarte în mai multe părți ce vibrează în același timp. Fiecare parte produce un sunet propriu, numit parțial. O coardă are un fundamental, și o serie de parțiale. Combinația cea mai pură a două sunete se poate obține atunci când unul din ele este dublul frecvenței celui de-al doilea. Tensiunea provocată de apăsarea arcușului pe coardă în timp ce aceasta vibrează poate provoca o plecare vizibilă de la această situație ideală.

   Partiturile pentru violoncel folosesc cheia fa (bas) și cheia do de sus (tenor). Uneori se poate folosi și cheia sol.

   Violoncelul și-a făcut apariția în era barocă, un instrument de ambitus similar care l-a precedat fiind viola da gamba (din familia violelor). Aceasta a fost înlocuită total de către violoncel din pricina timbrului lipsit de strălucire și a dinamicii limitate, într-o epocă în care muzica era interesată tot mai mult de formarea de orchestre tot mai numeroase și de organizarea unor concerte în săli de mari dimensiuni.

   Pentru violoncel s-au scris partituri pentru instrument solist, dar și muzică de cameră sau simfonică (pentru orchestră mare). Violoncelul este membrul cel mai grav al cvartetului de coarde (alături de două viori și violă).

   Instrumentul a fost folosit uneori și în genurile muzicale de consum (rock, jazz, pop), traversând scurte perioade de popularitate, fără însă a se impune ca instrument specific pentru niciunul din aceste genuri. Poate servi drept exemplu contrabasistul de jazz Oscar Pettiford sau formația metal Apocalyptica. Violoncelul se regăsește și în muzica tradițională din multe regiuni ale Europei.

   Opriți războiul!