Lacăte

   La ce v-ați gândit când ați citit titlul acesta? Ați avut un sentiment de siguranță sau de înrobire? V-a sugerat un computer (parolă) sau o pivniță (ivăr)? Acum 33 de ani m-am mutat în Satu Mare. La bloc. O viață de om. A lui Isus de exemplu, cât a stat pe Pământ. În tot acest timp nu am avut lacăt pe cutia de corespondență. Cu toate astea nimeni nu mi-a plătit facturile (sâc!). În tot acest timp toți vecinii mei, absolut toți, aveau lacăte în permanență pe cutia de corespondență. Nu conta că unii țineau apartamentele goale luni în șir. Aveau lacăt pe cutia de corespondență.

   Citind titlul, cei ce-au poftit la bunul altuia probabil s-au gândit la protecție. Cei ce au suferit de diverse privațiuni în general s-au gândit la libertate sau mai bine zis la opusul ei. Lacătul în cel mai simplu înțeles este o piesă, o încuietoare care protejează un „ceva” împotriva furtului, vandalismului, a sabotajului sau a spionajului. Sub această formă se pare că a fost inventat în epoca romană.

   Mai apoi au apărut variante precum lacătele de dragoste (Podul Măcelarilor din Ljublijana fiind primul astfel de loc de declarare a dragostei fără sfârșit, mai apoi alte locații au avut parte de același tratament dând de furcă autorităților locale). De fapt termenul românesc lacăt vine de la sârbescul „lokot” care a derivat din italianul locchetto și nu din maghiarul lakat. Interesant este că din latină locchetto se traduce prin medalion.

   Dacă tot am intrat în domeniul limbilor europene să spunem că pe engleză se spune padlock (prefixul pad având origini necunoscute iar lock fiind blocaj), pe franceză serrure (ce ne duce cu gândul la securitate), pe germană sperren (în antiteză este șperaclul ajuns și la noi), în italiană serratura și așa mai departe.

   Pentru cei pentru care imaginarul și fantasticul reprezintă ceva le recomand cartea premiată în 1988 cu Marele Premiu al Imaginarului, „Lacăte carnivore” scrisă de francezul Serge Brussolo în secolul trecut.

   Vă povesteam mai sus despre Podul Măcelarilor din Ljublijana. Într-adevăr este cel mai vechi pod cu lacăte din Europa, dar nu este și cel mai cunoscut. Bineînțeles că Podul Artelor din Paris este mult mai străbătut. Aș fi vrut să scriu „încărcat de fiare” în loc de „străbătut” dar recent, deoarece s-au constatat deteriorări ce afectează siguranța trecătorilor, Primăria din Paris a luat hotărârea să rupă toate jurămintele de dragoste (inclusiv al meu) vechi chiar și de peste o sută de ani.

   Și la noi în România este un astfel de pod, la Sibiu. Chiar două dacă punem la socoteală și pasarela Elisabeta din Cluj. Se numește Podul Minciunilor și este cel mai vechi pod din fontă construit la noi. Cred că datează din 1860. Recent am auzit că și Primăria din Sibiu vrea să taie lacătele pentru că cele câteva sute de kilograme în plus pot afecta soliditatea podului. Aiurea! Poate vreun negustor de fiare vechi să fi înmuiat discipolii lui Iohannis. N-am mai trecut pe acolo de vreo doi ani și nu știu dacă s-a dus la îndeplinire „proiectul”.

   Dacă la Paris este de înțeles, Podul Artelor, chiar dacă este pietonal are 155 de metri lungime și 11 metri lățime, traversând Sena, cel din Sibiu, pietonal și el, are doar 10,4 metri lungime peste o șosea pietruită și este atât de solid că va prinde cu siguranță mileniul patru.

   După părerea mea, în cele mai multe forme ale sale, lacătul pune stavilă dezvoltării, a transparenței și a sincerității. A păstra intimitatea cuiva, lăsând la o parte situațiile de boală, emoționale sau de inferioritate, nu înseamnă decât a-i da posibilitatea acestuia să-și ascundă fărădelegile. Pentru cele mărunte n-ar fi o problemă pentru că toți avem mici abateri. Dar ce ne facem cu cele care afectează serios viața comunităților (de aici și de aiurea)?

   Cum pledați? Cu sau fără lacăte?

   Opriți războiul!