Publicitate (I)

       Industria publicității în România a făcut pași importanți în ultimii 34 de ani. Zdrobirea mușchilor constrictori ai politicii vremurilor trecute, spiritul balcanic, dezvoltarea tehnologică, emanciparea civică și digitalizarea au produs, rând pe rând, modificări brutale, în trepte și în progresie geometrică din punct de vedere cantitatv, calitativ și al bugetelor vehiculate în minunata și parșiva lume a publicității. Două sincope au fost totuși în acest mers triumfal. Criza mondială din 2008 (la noi s-a simțit doar din 2009) și pandemia.

   Să le luăm pe rând. Trecerea de la „Ciocolata pitic / Te face voinic” la „Adidas Torsion! Dacă vrei cu adevărat... poți!” a fost un salt calitativ impresionant, mai ales că a fost făcut în nici șase luni. Prezența din ce în ce mai masivă a produselor de fabricație străină a adus cu ele și implementarea normelor și instrumentelor occidentale de a face publicitate. Infrastructura pieții de publicitate era însă zero. Sau aproape zero. Nu existau, mai ales la societățile românești, un compartiment specializat pe publicitate, nu existau măsurători de audiență sau tiraje. Despre trafic nici nu se aflase. Nu mă refer la cel de pe Valea Prahovei. Până prin 1996 toate mergeau după ureche. după cumetrii și la inspirație. La întrebările cine, ce, unde, când, cum, de ce și pentru ce face publicitate se răspundea aleatoriu (ca să nu zic fortuit, pentru că nu toți poeții știu ce înseamnă).

   După 1996 au început să apară compartimente de publicitate la pricipalele televiziuni din țară (nici nu erau prea multe), la posturile de radio și la ziarele naționale. Ba chiar și la câteva suporturi de publicitate (ziare, radio, TV) regionale sau locale. Chiar și în Satu Mare la unul din cotidianele locale s-a dezvoltat un asemenea compartiment care, nota bene, avea exclusivitate pe paginile dedicate publicității. Dar să nu personalizăm. La nivel național, până prin 1999-2000 au apărut agențiile de publicitate. La început s-au ocupat doar de creație așa că au apărut și agenții de vânzare a publicității, intermediare între clienții de publicitate și suporturile de publicitate (pe parcurs, pe lângă ziare, TV și radio au apărut panourile publicitare, extravilane și intravilane, sau consumabile gen pixuri, pungi, brichete...).

   În perioada 2000 - 2008 a fost o dezvoltare continuă și progresivă a industriei de publicitate atât în plan cantitativ - calitativ cât și din punct de vedere al profesionalismului. Agențiile de publicitate au înființat propriile compartimente de vânzare, sau le-au încorporat pe cele mai reprezentative din cele existente. Până aici a existat și o anumită etică în industria de publicitate. Mai ales după ce au apărut instituții de măsurare a tirajelor pentru ziare și a audienței pentru TV și radio. Măsurătorile nu s-au limitat la atâta. Ele au determinat pe baze științifice și cu grad mare de precizie profilul cititorilor, al telespectatorilor și al radioascultătorilor (sex, vârstă, pregătire, cultură, nivel de trai...) venind în întâmpinarea clienților de publicitate și, prin extensie, a agențiilor de intermediere a publicității. Tot în această perioadă a apărut și prima regie de publicitate. Pe de altă parte editorii de ziare au format organizații regionale, mai apoi naționale, care aveau ca scop creșterea calității presei, a veniturilor din vânzare de publicitate, dar și de înlăturare a concurenței neloiale de pe plan național, regional sau local.

   Despre regiile de publicitate vă spun acum doar că, spre diferență de agențiile de publicitate care de obicei erau axate pe un număr restrâns de clienți de publicitate, regiile colaborau cu marea majoritate a agențiilor de publicitate și întreaga presă de pe teritoriul țării, fiind un intermediar care și-a adus cu prisosință aportul în dezvoltarea industriei de profil.

   Subiectul fiind vast, promit să revin cu alt prilej asupra acestei povești de viață pe care am trăit-o din interior.

     Opriți  războiul!